Adrian DUMITRU

Tovarasha Ligia Ben,

ne luam angajamentul ca in urmatorul cincinal sa dam tzarii mai multa literatura de buna calitate pentru export shi sa dezlegam enigma poticnirii poveshtii lui Anton pe drumul sau spre egiptologica iluminare.
Pentru moment, nu i-a sunat inca ceasul.
Ma bucur ca ne suntetzi tovarasha pe acest drum spinos al lui Anton Platonovici catre sfarshitul unei ore din viatza domniei sale (putem sa ii spunem \"domnule\" pentru ca vine din vechiul regim), shi ne luam angajamentul de a etc...

Cu multzumiri pentru nerabdare,
Tov. Feodor Ilici Bolboresevski, esq.

PS Nu serios, chiar tzi-a placut? Sau imi intorci curtoazia? :)

Victore maică, am stat și am cugetat dacă să revin cu un alt comentariu sau nu. Și cum cugetam eu așa, mi-a dat cafeaua în foc, am luat cafeaua, am băut cafeaua și am început să scriu. O fi oare asta diferența între un \"intelectual\" și \"un om care caută soluții\"?

Whatever.

1. Ți se pare ție că \"intelectualii\" vorbesc totdeauna în șoaptă? Uite două exemple, din două arii diferite, care să îți arate că nu e așa. a. Marx. Crezi că a vorbit \"în șoaptă\"? b. J.F. Revel, filozof și jurnalist al dreptei moderate franceze în anii războiului rece. Nu nu numai că nu a vorbit în șoaptă, dar a avut și soluții. Care, uneori, au fost auzite.

2. sunt perfect de acord cu preopinenții mei care au atras atenția ca textul de față nu e încadrabil la \"eseu\". Eu aș sugera, în șoaptă și cu umilință, \"articol-polemică\".

3. ceea ce îi lipsește societății românești (care a ratat startul în 1990, din milioane de motive, dintre care eu numesc unul: respingerea în bloc a punctului 8 \"de la Timișoara\" ceea ce a favorizat creșterea și dezvoltarea masivă a lichelismului politic) nu sunt strigătele, și nici gesturile populiste (din punctul acesta de vedere, câțiva politicieni - să le dăm și numele???- reușesc foarte bine să convingă opinia publică despre aceea că \"lor le pasă\"). Eu cred că ceea ce îi lipsește României e o masă de dialog. De la masa de cetățeni care să intre în dialog la \"reprezentanții\" lor care să accepte dialogul. (iar aici îți dau dreptate - ne lipsește masa de cetățeni suficient de inteliugenți și de educați pentru a înțelege că dialogul civil este în interesul lor. Însă... cum facem să apară această ... masă?)

4. ceea ce le lipsește articolelor tale polemice este măsura. Ești dulce rău când mă previi despre pericolul inchizitoralismului ortodox în România anilor 2008. Ești la fel de dulce când îmi explici că libertatea mea de opinie și exprimare sunt în pericol. Ai tu dreptate în felul tău - am întâlnit și continui să întâlnesc spații destinate dialogului care blocheză dreptul la libera exprimare. Dar... de aici și până la Roma e cale lungă, nu crezi?

5. Da, este și a fost criză de rebeli în România. Dar... ai vreo soluție pentru ca mamele românce să puiască mai mulți rebeli și pe viitor? Eu aștept multe de la clonare... :)

6. Mă bucur că ai căzut de acord cu mine asupra faptului că anumite opere de \"binefacere\" și \"sponsorizare\" pot fi trecute (prin intermediul unei camapanii susținute cu implicarea acestei minunate fantome dâmbovițene care a fost Societatea Civilă) de la stat la minunații oameni de afaceri români și mașinile lor zburătoare și de bani făcătoare.

7. În opinia mea, situația din România actuală este dezastruoasă. dar asta nu justifică marșul violent al societății (încă civile) spre putere. Și nici strigătele de furie. Și nici o revoluție. În clipa de față, o altă \"revoluție\" ar fi ridicolă și inutilă. Și nu ar face decât să schimbe un grup de lichele cu un alt grup de lichele. Părerea mea.

8. Certamente, intelectualii se pot lăsa cumpărați. Țin să informez și pe această cale pe acei comentatori care ar fi tentați să replice cu acuze de genul \"Dl. A.D. vorbește despre moderație pentru că a fost cumpărat de un X grup de interese\" că o asemenea aluzie este lipsită de fundament. Dl. A.D., semnatarul acestor rânduri, este un șomer cu diplomă și școală. Nu a fost cumpărat de nimeni. dar i-ar plăcea... :)

Corrigenda (de amorul artei de a cârcoti):

1. Spartacus a fost multe, dar campionul luptei de eliberare a sclavilor și a năzuinței spre libertate dreptate etc. a fost doar în istoriografia marxistă și într-un film cu Kirk Douglas (unde, în loc să moară elegant pe câmpul de luptă, așa cum se pare că pățit, dl. Spartacus s-a trezit așezat frumos pe o cruce. The last, but not least dintr-o lungă linie de gladiatori captivi... De unde rezultă ca filmul bate viața și amândouă bat istoria... la fund...). Ceea ce știm - de fapt- despre Spartacus (câteva rânduri sau pagini în Titus Livius, Plutarh, Diodor și Appian) nu ne acreditează nici un fel de concluzie de vreun gen sau altul. Realitatea e că nu știm ce voia să facă cu sclavvii eliberați și nici de ce i-a eliberat. În Sicilia, de pildă, liderii revoltei sclavilor au înființat o curte regală. Iar Spartacus voia să ttreacă în Sicilia...

2. Întrebarea justă despre care vorbea Eliade într-un roman care mi-a plăcut și mie enorm este - după cum admite și autorul romanului prin gura personajului său, Biriș- un concept împrumutat din Heidegger. care, fără să o mai admită, că avea și el orgoliul lui de filozof, o luase cu împrumut de la Hegel. Însă a pierdut chitanța de restituire...

3. Iorga. Motivul pentru care legionarii i-au făcut o vizită pentru o plimbare/picnic prin pădure este acela că lui - sc. lui Iorga- i se datora arestarea dragului și angelicului lor căpitan. Iar cum legionarii erau niște copii care se jucau cu pistolul pentru că erau convinși că doar ei au dreptate iar că democrația e un putregai politicianist jidovit din care o să îi extragă acel angelic căpitan despre care vorbisem supra cu fapta și nu cu vorba, s-au considerat îndreptățiți să nu mai discute la masa rotundă, ci să îi facă lui Iorga (dar Iorga n-a fost primul, totuși) un implant cu plumb. cu fapta, și nu cu vorba.

4. Ei, cu Titulescu e mai complicat un pic. Citeam deunăzi (dar nu mai amintesc unde, era acum un an) un textuleț în care un om politic franțuz se minuna de caracterul megaloman al acestui Titulescu. care declarase ceva de genul (citatul meu e aproximativ în formă, dar exact ca fond): \"mai vreau doar să îi împac pe francezi cu germanii, și-apoi mă retrag din politică\".
Acum, motivele exacte ale exilului lui Titulescu nu sunt chiar cunoscute. Însă, lectura atentă a jurnalelor vremii (Martha Bibescu, de pildă) ne pune pe o pistă corectă: megalomania lui Carol II nu a mai suportat megalomania lui Titulescu. End of the story. Libertatea expresiei a avut prea puțin de a face cu tribulațiile sfârșitului carierei unui foarte mare diplomat român...
Că venise vorba, tot timpul am crezut că lui Carol II i se cuvine o monografie ceva mai echilibrată și mai calmă, care să plece de la premiza că anul 1938 este încă un an de referință pentru economia românească. Și, pentru că vorbeam de Fundații etc, își amintește cineva de activitatea Fundațiilor Regale patronate de acest personaj din care majoritatea nu mai vede decât un playboy regal bolnav de priapism?

Iartă-mă că nu am răspuns mai devreme, m-am luat cu angaralele cotidoanului, și (te-am) uitat.

Nu crezi că simetria (alături de metaforă) este un joc poetic (dar nu doar) destul de facil? Ține totul de nevoia de a da efect, și un strop de glamour.

În partea care ți-a plăcut mai puțin am folosit ironia și sarcasmul. Era mai puțină poezie acolo, admit.

:)

Privind încă o dată textul dvs., observ (tardiv) o altă ciudățenie (neo)latină: „furor Daciscorum”. Vă refereați probabil la „furor Dacica” sau „furor Dacorum”.

Mai trebuie să vă spun că Maximianus daia este un împărat care nu existat niciodată. Vă refereați probabil la Maximinus Daia, a cărui biografie este scrisă de Iulius Capitolinus în cadrul „S.H.A.”. Dacă ați fi avut curiozitatea să răsfoiți acest tom (care pune enorm de multe insolvabile probleme, referitor de pildă la data redactării, identitatea autorilor etc., care planează toate asupra pertinenței și acurateței informațiilor prezentate), pe care ar trebui să prezumăm că l-ați deschis, din moment ce vă referiți la „Tyranni triginta” a lui Trebellius Pollio, ați fi știut probabil acest lucru.
Precum și faptul că este o inadvertență majoră să vorbim despre „o adevărată dinastie dacică în Imperiul Roman”, întrucât o bună parte din împărații citați nu sunt rude de sânge. Ca să nu mai spun nimic despre minimul de acribie de care este nevoie pentru a observa că nu este deloc sigur că TOȚI imperatorii în cauză ar fi avut ascendențe dacice sau tracice. Nașterea lor în provinciile sud-dunărene create după retragerea aureliană care purtau numele de Dacia nu îi ridică neapărat la rangul de „daci nemuritori și neînfricați”.
Veți spune că mă leg de o chestiune de detaliu prea puțin importantă în economia textului dvs. - dar aceste amănunte vă servesc la desprinderea concluziei „o dimensiune războinică întregește acest complex mit dacic cu prestigiul unui curaj suprauman (furor Daciscorum), pus în indisolubilă legătură cu mitul nemuririi. Istoria, acest reziduu al miturilor, o reliefează prin exemplul celor șapte daci (și carpi) care de la condiția modestă de soldat, doar prin curaj și vitejie, au ajuns împărați și cezari ai Romei.”. ori acesta este un alt argument pe care îl prindeți în mănunchi în eseul dvs.

PS În comparația de care vă serviți la final, mă mir că nu ați observat cât de găunos e argumentul folosit și că tăișul său este dublu. De la polonezi (o ramura slavă a indoeuropenilor) la sarmați (o ramură iraniană) este o cale atât de lungă, că au trebuit să treacă aproape o mie de ani ca lumina originii sarmmatice să cadă peste capul șleahticilor cititori de Titus Livius. Aceeași pretenție la origini ilustre ca în cazul „secui” - „siculi”, izvorâtă de data aceasta din coincidența de teritoriu dominat. Ce ar fi dacă maghiarii ar folosi și ei acest argument pentru a intra în defuncta „Uniune Latină”, din moment ce Arpad a ocupat Pannonia unde se mai vorbea încă în dulcele grai auson chiar și în secolul X (ceea ce îi pune pe istoricii ungurii în oareșice jenă – vor să aibă latinofoni în pannonia, dar nu și în transilvania, în aceeași perioadă. Off, dar divaghez- Însă nu inutil)

PPPS Era cât pe aci să-mi postez comentariul... când am observat replica dvs.
dacă doriți desfătări noetice, nu ne rămâne decât să încercă, prin ton și prin limbaj, să ne plimbăm printr-o grădină cu trandafiri (după cum bine ne reamintește Noemi). În ceea ce mă privește, vreau să cred că măcar încerc...
Nu știu în ce măsură sunt zoon politikon - ca și dvs. sunt cetățean al României, chiar dacă, adesea, refuz să îmi exercit drepturile civice (dar sta e o altă poveste). istoria politică (pe care mulți o confundă cu histoire bataille) mă interesează din motive (o să râdeți) epistemologice - îmi ofer astfel un teren pe cât de sigur pe cât pot fi textele istoriografice (ați văzut vreodată un istoric nepărtinitor? eu încă îl mai caut, cu lumânarea...). Nu știu să fi avut pretenții de homo universalis după pubertate (ah, zâmbind un pic, gândindu-mă la pasiunea pe care mi-o atribuiați pentru corectitudinea scrierii, tocmai mie, care săvârșesc greșli de dactilo la tot pasul, este \"homo, -inis\", cu un singur \"m\"...), dar putem încerca să continuăm dialogul. mai ales dacă avem spectatori și coparticipanți precum Noemi, Andrei și Iolanda Bob.

Carissime, ilustrissime et dilectissime magistre,

Am stat un pic să redactez acest comentariu cu verbiajul care mă caracterizează, și nu am ezitat, de data aceasta, să adaug ca ingredient maliția (e un efemism, totuși) care vă carecterizează. Vreau să vă spun că acest dialog mi-a ofeit o voluptate noematică, mie cel puțin.

Așadar:

Dihotomia „reuchlinian”-„erasmian” se aplică cu precădere pentru variantele de pronunțare a limbii eline (m-aș fi așteptat la mai multă acribie din partea dvs. în ceea ce-l privea pe Reuchlin… tocmai pe Reuchlin…). Pentru latina avem „medievalia” și „reestituta”.
Sunteți probabil informat că formularistica epigrafică provincială romană nu este întotdeauna corectă, și că ar acesta ar fi ultimul loc unde să căutăm exemple de latină literară. Cu toate acestea, v-aș fi recunoscător pentru ocurențele lui „furor daciscorum”. Dacă este atât de comună, nu mă îndoiesc că aveți cel puțin cinci referințe cu care să-mi iluminați ignoranța și neseriozitatea.
„Forma daciscorum, ca in auxilium primorum Daciscorum etc, inseamna \'daca\' si nu este cea individuala \'a dacului\' ca in furor dacicus.” – nu, dilectissime magistre, nu înseamnă „dacă”, ci „a dacilor” (mai precis a „daciștilor”. Nu râdeți, termenul apare în sec. IV-V, și se referă la locuitori ai daciilor subdunărene. ). Cele două unități de auxilia, primorum și secundorum Daciscorum sunt citate în Notitia Dignitatum ca fiind unități militare la dispoziția lui Dux Daciae Ripaensis, pe lângă alte unități precum „cuneus equitum Dalmatarum” sau „Constinianorum”, i.e. a „dalmaților” sau a „celor din Constatiniana” . Ori, problema cu Notitia Dignitatum e că ni s-a păstrat doar în codice medievale târzii, care au fost recopiate toate după 1542. Dacă dumneavoastră nu sunteți dispus să renunțați la „athanatixein”, deși este un cuvânt lipsit de sens și de haz, nu ar fi oare posibil ca un copist medieval să fi adăugat/modificat câteva litere neștiind prea bine ce sens are cuvântul copiat [știți, atunci când unii istorici dau peste un textuleț hapax care nu le convine, îl elimină repede ca „eroare de copist” și trec mai departe… :) ]? Dacă vreți să studiați un pic N.D., William Fairley, Notitia Dignitatum or Register of Dignitaries, in Translations and Reprints from Original Sources of European History, Vol. VI:4 (Philadelphia: University of Pennsylvania Press, n.d.). Cât privește „furor dacicus”, nu mă îndoiesc iarăși că ați observat singur că era un dezacord: „furia dacic”. Corect: „furor dacica” (furor, -is, subst de gen fem în orice latină, atât „reuchliniană” cât și „erasmică” :) ) „Furia dacului” se traduce „furor daci” (dacus, -i)

„Hispanicul Lucan în Pharsala sa” – Lucan era cetățean roman de fel din Hispania, tot la fel de Roman ca și Seneca, al cărui nepot era. „Pharsala” este, totuși, „Pharsalia”.
Exemplele date de dvs. concură toate în același punct – anume cât de departe poate duce utilizarea incorectă a surselor, antice sau medievale, fără manual de folosire. Pasajul la care vă referiți , și pe care o să îl analizăm mai departe, doar ca pe un exemplu - Lucanus, „Pharsalia”, Liber II, 45-55. Este o invocație către zei în momentul izbucnirii războiului civil dintre Cezar și Pompei. Iată pasajul, pe larg:

„\'o miserae sortis, quod non in Punica nati 45
tempora Cannarum fuimus Trebiaeque iuuentus.
non pacem petimus, superi: date gentibus iras,
nunc urbes excite feras; coniuret in arma
mundus, Achaemeniis decurrant Medica Susis
agmina, Massageten Scythicus non adliget Hister, 50
fundat ab extremo flauos Aquilone Suebos
Albis et indomitum Rheni caput; omnibus hostes
reddite nos populis: ciuile auertite bellum.
hinc Dacus, premat inde Getes; occurrat Hiberis
alter, ad Eoas hic uertat signa pharetras;”

pe care am să încerc să îl traduc, relativ cu aproximație, întrucât nu am un Gaffiot lângă mine (mare păcat că dvs., căruia vă stă la îndemână traducerea românească din „Pharsalia”, ați preferat să îmi oferiți un ininteligibil fragment latin – pe care prezum că l-ați preluat din orice altă parte dar nu din textul lui Lucanus, altfel nu l-ați fi lăsat așa incomplet și lipsit de sens-, în loc să verificați personal … chiar și în traducere… Ne-ați fi scutit un efort inutil, atât mie cât și cititorilor dvs. nefamiliarizați cu limba lui Aelius Hadrianus ), cam așa:
„ O, nefericiții de noi, care nu ne-am născut ca tinerii din vremea [războaielor] punice ce-au fost nimiciți la Cannae și Trebia. Nu cerem pace! Dați-ne mânia neamurilor, să se adune toată lumea în arme! Să alerge dușmanii Achaemenizi tocmai din Susa Mediei, Masagetul Scythic să nu se-oprească la Istru […] dați-ne ca dușmani toate popoarele, feriți-ne de războiul civil. Aici Dacul, acolo ne-apasă Geții, Unul să se măsoare cu arcașii răsăritului, iar Celălalt să se măsoare cu Iberii”.
Ce observăm? Că poetul se folosește liber de dreptul la licență din rațiuni de prozodie (mai ales, dar nu numai), licențe care pot fi ușor identificate acolo unde textul se referă la realități certe, dar care, când ajung la Istru sau la Rin… adică în „absolutum barbaricum”…
Păi, să le numărăm? Nu, nu e cazul. Dușmanii Achemenezi sunt evident parții Arsacizi (e adevărat că aceștia pretindeau că descind din Achaemenizi, dar… tot „Parți” sau „Arsacizi” sau „Perși” rămân. Aici nu a fost numai prozodia, ci și dorința de a lustrui un pic blazonul viitorilor învinși, și, prin ricochet, al viitorilor învingători). Scythi? Masageți? La Dunăre? Masageții, după cum știe orice lector in fabula strabonina vel pliniana, sunt de găsit în plină Asie centrală, pe unde mai era plasat din eroare Tanais-ul… dar nu Istrul. Cât îl privește pe alter/hic, aici trebuie să vedem în filigran pe Caesar (triumfător atât în Gallia dar și în Hispania) și respectiv pe Pompei (învingătorul lui Tigrane și al Mithridate). Însă textul e obscur un pic, și s-ar ât putea ca să „hiberis” să însemne și altceva decât „hispanici”. Așa cum l-ați ciuntit dvs., textul lui Lucanus nu are sens.
Dumneavoastră spuneți „citarea alaturi de daci si geti era o cinste pentru iberic. Ba mai mult, versul acesta a fost interpretat de Isidor din Sevilia ca o profetie: Spania avea sa fie invadata de geti.”. Eu zic că este evident – după o lectură a textului reîntoarsă în matca propriului context- că nu despre perspectiva iberului era vorba, ci despre enumerarea neamurilor ostile Romei la acea dată. Și atât. Cât despre profeția din viziunea preaînvățatului Isidor, mă întreb cum ar fi arătat interpretarea sa a textului dacă vizigoții ar fi ajuns în Africa?
Și am să zâmbesc iarăși, nu fără maliție, gândindu-mă că v-ați burzuluit la mine și am aflat astfel cât de lipsit de acribie și seriozitate sunt că mă refeream la un roman istoric, în vreme ce dvs. vă întemeiați pe poziția propagandistică (și un pic subversivă) a unui poet, fie el și roman, care își dorea să aducă un cadou (otrăvit) unui împărat roman care l-a condamnat, mai apoi, la moarte. Sau pe elucubrația evidentă a unui episcop din Sevilla?

Clarissime magistre, încă și celelalte dezvoltări ale temei, așa cum le-ați dat sunt hazardate de tot. Pentru că (dacă încă nu v-ați lămurit că este contraproductiv să ciuntești sursele și să le faci să spună altceva) una este ceea ce spune Herodot și alta este Hellanicos (a propos, unde l-ați citit? Pentru că mi-aș dori și eu îl citesc au complet…). Folosiți autori aflați la distanță de aproape un mileniu unul de altul, autori care utilizează paradigme diferite de gândire pe care nu vă obosiți să le distingeți una de alta, dar nici să îi citiți (după cum merită, cel puțin aceia care ni s-au păstrat), îi citați greșit (vreau să cred că Agathias din Myrna al dvs este un typo, și că vă refereți evident la Agathias din Myrina, autor de epigrame și „Istorii”, a cărui religie este dezbătută încă, așa că nu m-aș grăbi să îl numesc „ateu”, „păgân” sau „epicureic”. A propos, dacă dumneavoastră ați reușit să îl alipiți pe acest Agathia curentului epicureic sunteți amabil să îmi spuneți și mie pe ce temei? Personal, dacă tot vă plac referințele serioase, vă ofer una: Krumbacher).
Îmi permit să vă ofer fraza referitoare la Zamolxis care a făcut înconjurul lumii și al epocilor, în versiunea straboniană (pe aceasta o am la îndemână) STR., Geogr., XVI 2, 40, 763: „astfel de bărbați au fost Amphiaraos, Trophonios, Orfeu și Musaios, precum și zeul geților, acel Zamolxis din vechime, un pitagoreic, iar pe vremea noastră, profetul de la curtea lui Burebista, Deceneu; așa au fost apoi la bosporani, Achaicaros, la indieni gymnosophiștii, la perși, magii […]. Un astfel de profet era și Moise cu urmașii săi […]” (trad. F. Vanț Ștef. Deși nu neapărat exactă, vă recomand traducerea aceasta pentru simplul motiv că v-ar oferi prilejul de a vă întâlni cu Strabon și altfel decât în colaje, decupaje ori note de subsol). Dacă dvs. + sau oricine altcineva – poate să tragă din repetarea până la saturație a acestei fraze de la Strabon și până la Celsus concluzii despre Zamolxis, apoi…
În plus, dacă Zamolxis i-a inițiat pe mai marii locului (i.e. - geți), nu vi se pare că e forțat rău să mergi mai departe de aici și să ajungi la „civilizarea zamolxiană a Europei”? Notate bene, dilectissime magistre, că această civilizare executată de către Zamolxis nu este de durată: este nevoie să fie reluată de către Burebista, 400 de ani mai târziu, iar în acest caz știm sigur că a durat încă și mai puțin, pentru că dacii au preferat „status quo ante”.
Acolo unde dvs. vedeți admirație, eu văd un simplu și banal „topos” pe care grecii, în narcisismul lor elenocentric, îl scot la iveală atunci când le vine pe vârful calamuluii numele de „get” „dac” „profet” etc. (nu mă credeți? Citiți-l iarăși pe Strabon… să vedeți ce știa el despre „gymnosophiștii” indieni pe care îi echivalează cu Zamolxis, ca să vă faceți o idee despre acest „fond inițiatic” despre care vorbiți cu atâta acribie și seriozitate).
Un alt topos minunat este getul, războinic neînfricat., care bagă spaima în greci, sarmați, romani, macedoneni etc. Fapt este că la nord de Dunăre (și chiar mai jos) se ridica un fel de fog of war pe care istoriografia antică l-a ridicat arareori (ceea ce dovedește cât de mult îi pasiona subiectul!), unde orice era posibil (ați citit descrierea Scythiei la Herodot? Dar a locurilor de dincolo?). Aici concordăm în păreri dacă prin „O lume mirifica si misteriosofica” înțelegi necunoscută și fabuloasă, tout court (alături de Francois Hartog, „Le mirroir d’Herodote”. Citiți-o, e o lucrare cât se poate de serioasă și acribică, nu e un roman :) ). Ori, domnule Cernătescu, pentru greci, cam toate locurile unde nu se vorbea grecește erau o astfel de lume. Nu mă credeți? Citiți-l pe Plutarch în referire la campania lui Pompei în Iberia, Albania și Armenia. Veți vedea că aceste noroade sunt conturate în aceiași termeni ca și geții: „sălbatice” „fioroase” „războinice” etc. de ce? Pentru că numai așa se putea aduce un panegiric lui Pompei! Ce anume știa de fapt Plutarch despre iberi sau albani … asta cred că nici el nu o știa. Un alt exemplu? Comparați felul în care Justin (rezumându-l sau completțndu-l pe Trogus Pompeius, e greu de spus) ori (iarăși) Strabon vorbesc despre parți – descrierile sunt contradictorii (sunt ba sobri, ba bețivi, ba cumpătați în amor, ba desfrânați, ba disciplinați ba anarhici) ceea ce arată cât sunt de solide și de pertinente și cât de mult știau Strabonj sau Justinus despre parți (mai nimic, de fapt) și concordă în aceia că parții sunt viteji (atunci când fac harcea parcea o armată romană), sălbatici, fioroși etc.

Și vă dau o povață: înainte de a folosi sursele greco-latine, încercați să le citiți, dacă nu în întregime, atunci măcar fragmentul care vă interesează, și nu doar O frază pierdută. Gândiți-vă de asemenea că nu puteți pune în aceeași oală merele (Strabon, geograf și istoric) cu perele (Lucanus, poet) cu ananasul (Iordanes, istoric tardiv și cam ignorant) ori cu sâmburii de curmală (Celsus, critic destul de slab informat al religiei creștine) pentru a scoate de aici o minunată buiabesă (căruia îi va lipsi elementul esențial, peștele, altfel spus pregătirea necesară pentru a vorbi despre) referitoare la mitologiile necesare ori ba.
Alătur această povață de aceea de a acorda partenerului dvs de discuție un minim de curtoazie. Ține de self respect, cel puțin.

Sper că data viitoare când voi deschide acest eseu al dvs., „athanatixein” și „maximianus daia” își vor fi recăpătat formele corecte și că veți fi cel puțin la fel de amuzat în prezența erorilor dvs (vizibile și manifeste) cât sunteți de acelea (presupuse) ale altora. Și nu uitați că homo, -inis se scrie cu un singur \"m\"

Și acum am să închei cu formula cu care Herodot trece mai departe, chiar și de nemuritorul Zamolxis: vă \"las cu bine\".

Uneori, să vă spun drept, meditația mă sperie : am sentimentul unei cvasiscurtcircuitări neuronale, și atunci, precum personajul textului meu, aleg să beau o bere. iar el, precum fac și eu, nici măcar atunci nu se poate dezbăra de a medita, câte ceva, de la o zi la alta, și de la o bere la alta.
Însă aici am încercat să atac un alt subiect, care mă obsedează de când mă știu. Ce rămâne în spatele memoriei, după obturare.

Iar rezultatul e în fața ochilor dvs.

Cred că prin imaginație poetică și adecvarea justă a discursului - cum bine ai precizat - se poate face legătură cu orice, și între orice. De pildă, dacă îmi permiți, cred că asemănarea dintre o blondă și un tramvai poate fi 1. că vin prea repede 2. că merg prea greu 3. că se poate sui orice pe șinele lor 4. că-ți pleacă din față înainte să ajungi în stație

Onorat pentru distincție... și la mai mare.

Adrian

cu începutul și cu primul venit care, ca întodeauna, e și primul servit.

Într-adevăr Eugen (îmi permiți să îți spun așa, sper), ai intuit aproape corect - mai puțin mahmureala. Când l-am scris, nu eram foarte sigur care va fi \"cârligul\", și nici nu știam sigur dacă ar trebui să fie un cârlig. Dar cum aveam câteva cuvinte care făceau piruete printre circumvoluțiunile din dotarea proprie, am ales să le scot pe ele înaintare.

Cu egală stimă,
Adrian

PS Ești oricând bine venit la taraba mea, fie că-ți place, fie că nu :))

PPS Iar cum efemerindele zilei mă obligă să dispar în diverse birouri in 3, 2, 1... nu pot decât să rog de iertăciune pentru că nu voi putea relua șirtul răspunsurilor decât deseară.

Hei, dar tu chiar ți-ai pus în cap să\' îmi citești toate operele comnplete, în integraliutatea lor, de la cap la coadă, și de la alpha până la omega.

George, ți-aș spune mai multe, dar 1. trebuie să plec undeva chiar acum 2. nu mai sunt chiar multe de spus atunci când îmi faci bucuria de a observa ceea ce mă îngrijora și pe mine: că acest text era într-adevăr bun.

Că are scăpări? dar cum altfel, la o bucată scrisă dintr-o suflare, niciodată reluată?

Oricum, ai văzut bine, întrucât voiam să mă joc aici cu reflectarea realității în memorie.

De terminat, însă, nu am să-l termin. Nu mai am cum. Și nici de ce.

L-am publicat pe site tocmai pentru că știam că nu mai pot să-i mai adaug nici un cuvânt.

Pot însă spune că, atunci când (îmi) va veni vremea, o să scriu altul. Altfel?

MCM : într-adevăr, subiectul genezei operei poetice în secolul XX mă pasionează de ceva mai multă vreme (nu e prima oara când scriu despre), și da, ai văzut bine - asta am voit să fac. Să desnud procedeul, precum ultimul văl alunecând de pe baiaderă (ce păcat că tocmai atunci se stinge lumina...)
Iar dacă mi-a reușit, așa cum îmi sugerez tu, nu pot decât să fiu încântat. Și onorat.
Și-ți mulțumesc, atât pentru trecere, cât și pentreu semn.

Domnule T., dragutza aceasta proza, fragment dintr-o alta, mai mare shi mai muma. Dragutza, dar inca inghesuita intr-o o delicios controversabila Parte I shi o ashteptata Parte a IIIa.

Cum ma ashtept ca data aceasta sa dau peste o scriere laiol-free, nu pot decat sa imi frec mainile la gandul ca Andrei Trocea, care este un prozator complex (slava domnului, nu shi complet) va cauta sa inlocuiasca o ceche obsesie cu instrumente literare noi.

Ashadar, continua. Face banii, mai ales ca e altfel.

Pai ce sa fac, dle Gherman, cum sa nu cred in astre daca ash scrie despre ...
capricorn? In plin secol XX?

Imi vetzi permite sa va multzumesc pentru sugestie, da sa imi pastrez parerea shi \"pai\"-ul initzial, care avea rolul unei prajini in mana saritorului: se indoaie dizgratzios, dar cum sa sari altfel peste shtacheta? Tehnic vorbind, era o pauza de intarire, menita a adauga inca un strat de chinoroz peste obrazul personajului meu.

Cat despre fond, aidoma. Repet: este un joc, in forma, dar serios de tot in fond. Shi, ca sa va ofe un indiciu, trebuie sa va spun ca textul acesta s-a nascut dintr-un dialog cu cineva care mi-e tare drag, pe marginea criticii literare autosuficiente shi autoproclamate. Dar nu-i nimic ca nu atzi observat acum, s-ar putea sa mai revin pe marginea acestui delicios subiect.

onorabile, pentru a ma fortza sa ies la lucru chiar shi atunci cand fac greva.

Bine, acest lucru sa va intampla, dar mai spre dupa amiaza, intrucat acum sunt prea amortzit.

Ashadar, revin dupa ce citesc.

ca respectivul parfumat exista, ca o fata morgana, acolo unde nu te nu te ashteptzi sa il gaseshti, shi, deshi il vezi, fuge, fuge, se risipeshte.... shi cam prin aceleashi locuri ishi face veacul.

Daca marii noshtri voievozi au avut ibovnice (har Domnului, c-or avutara), zvac nu prea aveau, fiindca il consumau prin baldachin, afara de unu\' mic shi rau, caruia, pe cale fireasca, i-au zis ca era Mare shi Sfant.

Insa destul divagaram.

Jucausaha, este ea, da ca orice teren de joaca, e construit pe locuri solide, shi cu cevashilea grija. Shi are, intr-adevar, o miza. Sa itzi spun, sa nu itzi spun?

Ma mai gandesc, daca imi aratzi ca shtii sa te luptzi cu Fata Morgana.

Primitzi, dle T., expresia distinsei mele consideratziuni, pe care nu am intarziat sa v-o arat, deja :)

etc.

Ai vazut bine: era (shi este) un joc urban, un joc care m-a amuzat cu atat mai mult cu cat, de obicei, eu nu folosesc - in scris, cel putzin - expresii stradale.
Et pourtant, exista o miza a jocului, shi exista un motiv pentru care am romanizat anglicismele.

George, numai Dumnezeu să mai știe cine cui e tată, dintre noi doi.

Până una alta, mă bucur să te văd în pagina mea, și mai ales în pagina de față, că deja se adunaseră păianjenii, și se țeseau niște pânze de-alea monstruoase de când nu mai fu nimeni pe-acilea.

Am să trec cu grație (sper eu) pe lângă observațiile tale (altminteri pertinente) care, dacă ar fi căzut pe unul dintre textele mele \"serioase\", le-aș fi înregimentat repede în rândurile mele.
Dar au căzut aici, în lumea asta parodică, întoarsă cu fundu-n sus, pe care eu nu pot să o iau în serios fiindcă - o spun cu toată modestia de care sunt capabil (...) - mă apucă râsul de fiecare dată când o recitesc.

Și am să îți mulțumesc pentru prezență - și trecere -, și am să te rog să mă ierți că răspund atât de târziu. Și am să îți mulțumesc și pentru încurajare - dar eu nu văd în cea ce am scris decât o șarjă, plină de subtext și intertext, adevărat, un galop de sănătate ... dar, tot nu o percep ca literatură. De-ar fi așa ușor să scriu proză așa cum am scris măscările astea...

Dar tare bine mi-o prins vizita ta în acest subsol. Zău.

Atunci sunt convins ca vom putea continua discutzia dupa ce vetzi vedea filmele de care vorbeam.
Am preferat sa ma refer la Szabo shi nu la Sartre (de exemplu) din doua motive, unul slab (filmele lui Szabo sunt totushi narative, in vreme ce Sartre nu se poate abtzine sa nu teoretizeze, chiar shi atunci cand scrie literatura) shi nul puternic (in vreme ce Sartre a declarat - intr-un moment de sinceritate - ca a militat toata viatza pentru un sistem politic pe care nu il doreshte instaurat in Frantza; Szabo a inceput sa ishi faca filmele in cauza pe vremea cand era cetatzean al unei tzari comuniste, rafinandu-shi viziunea odata cu trecerea vremii dar shi sistemelor politice...)

In ceea ce priveshte problematica relatziei Est-Vest shi a permanentzei comunismului dupa Yalta, nu pot sa nu observ un adevar simplu, adesea uitat ori neglijat (ca mai toate adevarurile simple, de altfel): comunismul nu a persistat in Europa datorita unei intzlegeri (Yalta) shi nici nu s-a incheiat datorita altei intzelegeri (Malta). Realitatea este mult mai complexa shi bipolara, tzinand de aspecte strategice, economice, tactice, demografice, sociale shi ideologice. O intzelegere la nivel inalt nu are nici un fel de fortza (in ciuda faimosului adagiu : \"pacta sunt servanda\") decat daca in spatele ei se afla suficiente fortze (atat formale cat shi informale) care sa o catalizeze. Ex: faimosul pact Ribbentrop-Molotov, atat de deplorat de istoriografia patriotarda romaneasca, a fost ABOLIT de facto in noaptea de 21 iunie 1941. Existentza Republicii Moldova este rezultatul Tratatului de la Paris shi mai apoi al seriilor de tratate shi intzelegeri care au reglementat disolutzia URSSS. Anyway, cu sau fara Ribentrop-Molotov, Prutul ca granitza nu a fost posibil decat pentru ca in spate statea puterea militara a URSSS. Iar aceasta nu putea fi posibila fara un sistem economic minim care sa o sustzina in contextul \"coexistentzei pashnice intre blocuri\"...

Nu shtiu nici ce a fost prevazut la Yalta, nici ce a fost prevazut la Malta. dar nu cred ca are vreo importantza - ceea ce vedem azi din fostul URSSS nu mai are nici o legatura cu ceea ce a fost URSS ca partener de discutzie in 1944 shi 1989.

Personal, cred ca studiul comunismului este o disciplina in egala masura supralicitata cat shi sub-licitata. N-am avut pana acum ocazia sa citesc un text e.g. \"sovietologic\" cu adevarat competent shi nici nu ma shtept sa vad unul. Ceea ce nu inseammna ca am incetat sa sper...

PS Problema elitelor shi a maselor in societatea comunista mi se pare una prea delicata pentru a fi expediata in cateva judecatzi simple. Deshi sunt un nostalgic al Punctului 8 de la Timishoara, nu uit insa ca filmele lui Szabo au fost facute de un om a carui experientza directa in supravietzuirea unui sistem totalitare l-au determinat sa problematizeze intr-un anume fel, shi nu altul. Maniheismul nu este o solutzie intr-o astfel de problema. Shi nici simplificarea.

Deshi voi lasa probabil, impresia ca sunt alatura cu drumul (i.e.- cu textul), ma rezum doar sa va sugerez cateva filme realizate de Isztvan Szabo, un regizor maghiar obsedat de o singura problema. este o intrebare - aceeashi - care revine in permanentza plecand de la mai vechiul \"Colonel Redl\" shi pana la foarte recentul \"Taking sides\", via \"Mephisto\". Le-atzi vazut?

Ideatic vorbin, am patruns printre meandrele concretului cu acest text. Am slavit organonul sensibil aristotelic, shi smerit am dedus ca e cu putintza atat cunoashtere intuitiva, cat shi ignorantza senzitiva.

Apoi am ras, shi observ ca scarba despre care autorul vorbea la inceput a provocat - demiurgic, la propriu - curgerea unui fluviu hazliu shi ironic bine trasat.

De aceea, nu fara a-mi aminti ca Robert Plant era autorul nemuritor al unor versuri nemuritoare cam asha:
\"Squeeze my lemon, baby,
until the juice runs down my leg,
and if you don\'t squeeze me
the way I want you to...
I\'m gonna kick you out of beeeeeeeeeed...\",
am sa trag shi eu o concluzie: amoru\' orbeshte eu\' liric, pana ce pepe nu mai shtie ce spune. La urma urmei, cum ne putem ashtepta ca Pepe sa fi shtiu ca amoru este \"inefabil shi inexprimabil\" shi, dupa ce-l va fi citit pe Witgenstein, sa conchida latino ca despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca?

PS M-a amuzat mult eseul de fatza.

Andrei,

pentru ca nu mai shtiu de unde sa iau proiectul acesta al tau cu \"Strada orelor\", imi e destul de greu sa consider \"in sine\" acest text rupt de scheletul sau narativ.

Observ o remodelare a stilului tau shi a expresiei. Alert, dar shi convivial (deshi nu neaparat prietenos). Fixezi cadrele cu incapatzanarea unei camere de luat de vederi.

Semnalez o ushoara inconsistentza stilistica:

\"și întind gâtul, țugui buzele, hotărât să desăvârșesc actul de proskynesis.\", unde \"poroskynesis\" nu se asorteaza bine cu buzele tzuguite.

Nu-mi ascund surprinderea fatza de metamorfoza ta stilistica, shi deduc faptul ca ma aflu in fatza unei de rupturi de ritm narativ, probabil voita.

Prin urmare, trebuie sa continui cu povestea asta :)