Coșmar

Pășesc liniștit pe trotuar, ferindu-mă cât pot de câinii meditativi ai străzii (‘Să turbăm azi sau să o lăsăm pe mâine?’), ce mi se furișează între baston și piciorul beteag, încerc să evit pisicile bete, rătăcite (‘Să mieunăm acum sau petrecem la noapte?’), ce mi se urcă pe baston, pe braț, pe pălărie și de acolo fiecare execută un salt deloc spectaculos spre un copac mohorât de prea multe frunze muribunde și vrăbiuțe tăcute… Mă opresc în fața unui șoricel strivit de-o roată, îl ridic de jos și îl privesc atent, îl mut liniștit lângă ureche și ascult… Lângă mine un copil ciudat, diform se oprește, privindu-mă cu milă. Ridic bastonul de lemn și doresc să îl lovesc peste ochii mici, peste gura imensă și peste mâinele scurte. Vreau să îl lovesc cât mai tare posibil, fără milă. Dar… realizez că acest minuscul individ oribil îmi indică printr-un picior scurt cât unul de miel spre… șoricelul strivit. Observându-i mâinile răsucite pătate de sânge, înțeleg că șoricelul este probabil al lui. I-l întind, șoptindu-i scuze și lăsând bastonul într-o poziție relaxată. Tăcut, își ia micul cadavru ciopârțit de roți și se retrage la marginea trotuarului, lipit de zidul rece al unei clădiri înalte. Șoptește ceva către șoricel, apoi îl apropie de singura lui ureche și ascultă… Devin curios în privința mesajului trimis de copil și de o mie de ori mai curios în privința celui primit. Un câine resemnat se oprește lângă bastonul meu de lemn și se ușurează fără a-i fi teamă de repercusiuni. Ridic bastonul și-l lovesc de câteva ori, până ce se depărtează, greoi, și se prăbușește. Scuip o dată sau de două ori în direcția sa și mă întorc spre copilul oribil. Analizez din nou scena ciudată de pe trotuar. Aștept câteva minute. Observ cum copilul și șoricelul nu se mai mișcă, blocați în acel schimb tăcut de mesaje. Mă apropii de ei… Mă aplec. Îmi lipesc urechea de buzele vinete ale șoricelului, concentrându-mă. Nimic. Nu sunt în stare să aud vreo șoaptă. Doresc să mă ridic, dar nu simt că am motivația necesară. Ceva mă împinge să aflu cu orice preț ce-i șoptește șoricelul strivit acestui copil hidos. Mai aștept. Îmi propun să mai aștept. Încă puțin. Trec câteva ore, de fapt… Căteva zile… O șoaptă. Încă una. E o singură șoaptă, de fapt, dar îmi ajunge anevoios în minte: ‘Vine o mașină peste tine!’…