Fata din tufiș

Pe Geta am întâlnit-o prima dată acum un an, într-un parc, în spatele unui tufiș. Nu se afla în cea mai bună dispoziție. Emitea gemete la fiecare trei secunde și voma abundent după câte un minut, într-o pungă de plastic. M-a înduioșat profund starea deplorabilă în care era. ‚Ce te doare, fato?’ am întrebat-o tandru, înlăturând frunzele ce-i acopereau aproape integral chipul. Nu i-am înțeles răspunsul nici după două repetări. Am rugat-o, zâmbindu-i încurajator, să mai încerce o dată, astupându-i în prealabil punga de plastic, pentru a se concentra mai bine. ‚Du-te-n mă-ta și lasă-mă-n pace!’ a fost replica pe care am primit-o pe un ton foarte ridicat, spre marea mea uimire. Nu voiam decât să o ajut... Am lăsat-o în pace, vreme de cinci minute, pentru a uita complet de prezența mea. Apoi, mișcându-mă încet, m-am apropiat iar de trupul ei suferind și i-am luat pulsul. Era foarte slab, după cum anticipasem. M-am impacientat imediat. ‚Chem Salvarea!’ a fost decizia normală pe care am anunțat-o că o voi lua, în regim de urgență. ‚Chemi pe mă-ta!’ mi-a răspuns, ratând ținta stabilită unei salive concentrate. I-am ignorat proasta dispoziție și am format, în mare grabă, numărul pentru urgențe. ‚Alo, Salvarea? Numele meu e Mihăiță Robu și doresc să...’ M-a întrerupt o voce familiară. ‚Salut, frățioare! Sunt eu, Gică! Ce mai faci, ce mai zici? Cum merge viața?’ Da. Era chiar Gică, cel mai bun prieten pe care l-am avut la casa de copii. ‚Bună, Gică! Totul e bine. Tu ce mai faci? Bine? Nu știam că lucrezi la Salvare... Te-am sunat pentru că...’ Nu m-a lăsat să continui. Era într-o foarte bună dispoziție. Exact așa cum mi-l aminteam. ‚Bă, Mihăiță, nu te-am văzut d-un car de ani! Hai să ieșim la o bere? Ce zici?’ ‚De fapt, Gică, te-am sunat pentru că...’ ‚Hai, lasă, că îmi povestești mai târziu, când ieșim la bere. La ce restaurant ne întâlnim?’ ‚Gică, ascultă-mă, te rog!’ ‚N-am timp acum, Mihă, că trebuie să răspund la toți prăpădiții care se cred bolnavi! Ne vedem la cinci, la ‚Măriuca’? Sau în altă parte?’ M-am gândit puțin și am venit cu o propunere mai bună. ‚Nu pot la ora aia, Gică! Trebuie să plec din oraș peste o oră. Hai să ne întâlnim în parc! Acum!’ ‚Of... Iar o să primesc reclamații de la toți prăpădiții. Bine. Hai că vin în parc. Aduc și o ladă de bere...’ După o oră și-a făcut apariția în parc Gică, târând după el lada promisă. ‚Salut, frățioare! Nu te-am văzut d-un car de ani! Ce mai faci, ce mai zici? Cum merge viața?’ M-a întrebat de familie, de muncă, destupând două sticle, înmânându-mi mie una. ‚De fapt, Gică, te-am chemat pentru că...’ Am așteptat două secunde pentru a vedea dacă are de gând să mă întrerupă din nou. Nu a făcut-o, fiind ocupat cu golirea celei de-a treia sticle. ‚Pentru că e o fată aici, în tufiș, care nu se simte deloc bine. Are pulsul foarte slab. Vrei să te uiți puțin la ea? Pare ceva grav...’ ‚Sure, no problem, amigo!’ și a trecut la a patra sticlă. A început să râdă, imediat cum a văzut chipul fetei. ‚Frățioare, pentru curva asta îți faci tu griji?! Dă-o-n mă-sa! E Geta, o prostituată ordinară. S-a îmbătat criță și-și varsă măruntaiele pe aici... trebuia să suni pe ăia de la Salubritate, nu Salvarea! Ha, ha, ha! Dar mă bucur că ai sunat unde nu trebuia. Așa ai dat de mine și putem acum depăna amintiri frumoase, la o bere, din casa aia de copii. Ia mai zi... ce mai faci, ce mai zici? Cum merge viața?’ și m-a întrebat iar de familie, de muncă. I-am răspuns la toate întrebările. Geta nu era, la urma urmei, decât o prostituată ordinară, vorba lui Gică. Mi-a dispărut treptat din memorie. La a șaptea sticlă, Gică mi-a readus aminte de motivul pentru care îl chemasem în parc. ‚Ce zici, frățioare, de-o partidă de amor cu Geta? Hai, te las să fii primul! Hai, mă, du-te-n tufiș, fără jenă! Eu stau de pază. Vezi că prezervative găsești o groază în poșeta ei!’ [...] Mă bucur că am cunoscut-o pe Geta. Mă bucur că m-am reîntâlnit cu Gică. Acum, weekend-urile trec parcă altfel. Ne întâlnim toți trei în parc și ne destindem la umbra unui tufiș.