Time

Urmăresc extrem de vigilent trecerea timpului… nu irosesc nici o secundă ocupându-mă cu altceva, mai folositor. Nici nu clipesc… secundele se succed în prea mare grabă pentru a-mi permite un asemenea comfort ocular. Veghez neîntrerupt! Chronos e prea glumeț cu mine în ultima perioadă. Farsele lui nu-mi mai par deloc ilare. Farse? Nu știu de ce le consider farse. Ar trebui să le interpretez drept ‘fraude’. Da… și îmi amintesc exact definiția acestei infracțiuni: ‘sustragere de bunuri pentru a obține un profit, păgubind pe altul’. Eu sunt, evident, cel păgubit. Iar bunul sustras este… timpul. Știu. Sună aiurea. Dar e adevărat. Nu. Nu am probe. Nu pot susține-n public o asemenea aberație. Aberație?! Nu e nici o aberație! În fiecare zi, Chronos îmi subtilizează câteva secunde. Nu știu de ce mi le ia. Nu știu nici cui le dă. Pot doar emite supoziții pe această temă. Dar nu le emit… a gândi profund pe orice subiect provoacă întreruperea veghii. Iar Chronos atât așteaptă! Totuși, nu pot să nu mă întreb următorul lucru: dacă acum, când urmăresc neîncetat acele ceasornicului, din viață îmi sunt sustrase perioade de ordinul secundelor, în trecut, când nu acordam nici cea mai mică atenție trecerii timpului, cât îmi era confiscat? Dintr-un an, câte zile sau luni îmi erau sustrase? Sau… din cei șaptezeci de ani trăiți, câți ani i-am pierdut din cauza parșivului Chronos? Câți ani? Of, Doamne, nici nu vreau să mă gândesc. Iar timpul ce mi-a fost furat, încotro a fost redistribuit? Pe ce criterii? Of… mi-am promis că nu mă voi lansa în speculații. Dar nu am ce face. Trebuie să le dezvolt. Numai așa pot descoperi o teorie care să-mi justifice temerile. Numai așa… Chronos are mentalitatea unui haiduc. Ia de la cei bogați pentru a da celor săraci… știu, e o caracterizare simplistă. Dar trebuie să fiu simplist. Nu doresc, repet, să gândesc prea profund. Acele ceasornicului nu trebuie pierdute nici o clipă din vedere. Și așa nu mai am mult de trăit… dacă mă las furat ca-n codru, risc să rămân fără ‘minute incluse’. Ha! Cât de haios m-am exprimat… moșule, încă mai ai simțul umorului? La vârsta ta? Se pare că da. Unde am rămas? Despre ce monologam? E târziu, observ. Cred că toată lumea s-a culcat. Nu e nici o lumină aprinsă în azil.