Adrian A. Agheorghesei

Ce să zic... Sunt unele versuri atât de simple, dar profunde, încât, dacă n-ar exista contextul care să le garanteze sensul, ar putea trece drept ca "norocoase/ singulare/ de sine stătătoare" sau mai știu eu ce termen savant. Ce m-a fascinat și, recunosc, mă fascinează la poezia ta este trecerea dintre unități - trecere care nu uită de unde a venit. Există o așa conexiune ideatico-stilistică, încât, aș spune, chiar dacă n-aș ști o unitate, ori alta, ori titlul, aș simți că ceva lipsește. Mereu echilibrul dintre imagine și sens te-a călăuzit spre poezie, Emiliane. Și sinceritatea brută, dar, cumva, totuși seductivă, aproape-aproape delicată. Te salut!

Între cele două planuri (viață-moarte), locul liber este al cititorului, cititor care asistă la mântuirea supraviețuitorului. Expresii vii, inedite, dar, mai ales, mulate pe sensul general, nu doar pe cel senzorial.

Ți-aduci aminte, Radule, când eram noi doi liceeni plini de coșuri până-n vârful urechilor, tocilari și trimisi după țigări de ăia din echipa de baschet, și eram noi amorezați până la sf petru de fata cu vată-n urechi, care aduna fondul clasei și asculta maria lătărețu? Tii minte când, luându-ți banii, te-atingea suav pe falange, și pe loc, dar pe loc, te-ndrăgosteai de maria lătărețu, a doua zi veneai cu vată-n urechi și te înscriai în echipa responsabilă cu fondul clasei? Atunci inghițeai un GÂNDAC SIMETRIC.

De ce "orange", și nu "oranj"?

Domnu', e bună, faină și delicată, cu niște comparații de efect, mișto mulate pe sensul general (și intru în tine și stau/ ca un câine mușcat de alți câini). E pasională, arde rău, domnu'!

pi punct es: titlul ciclului mi se pare foarte bun.

Un tur de forță! E mult sentiment autentic aici, e multă luptă, e multă durere, e multă resemnare, e și multă dorință încă. Este foarte ușor de căzut în poetizare când se scrie acest stil de poezie (aparent, dintr-o respirație, aparent, fără travaliu tehnic, cu multă alegorie și trop, cu o densitate năucitoare a ideii și informației), însă, în general, discursul rămâne firesc și loial universului lexical ales.

M-aș feri totuși de unele formulări care poartă amprente implacabile, cum ar fi "umărul stâng" (dpdv liric, există doar un umăr stâng în poezia românească - al lui Stănescu). M-aș feri și de aglomerația idee-metaforă. Adică, atunci când am o idee-miză, prefer s-o las goală, să n-o fardez prea tare cu imagine/ culoare. Să nu uităm - din contrast se nasc judecățile estetice. Plus de asta, o idee bună metaforizată fie chiar și numai o măsură în plus este primul pas spre poetizare. În altă ordine de idei, mai sunt mici greșeli (am văzut un "știi" scris prea scurt). Mai e și balast, evident.

Da, e mult talent aici. E și inefabil, e și anvergură. Numărul 11 mi se pare cea mai bună! Textul ar merita recomandat, asta e părerea mea.

De bine!

E fain, delicat, dar abundența metaforelor în genitiv poate deveni toxică.

*n-ar strica

Mereu un univers chimico-metafizic ori suprarealist la tine, cu tușe groase de peisaj citadin, mulate pe eul liric, dacă nu direct pe eul cititorului. Și, mai mereu, frumos! Poate n-ar nițel mai mult lipici între unități (sau măcar lipiciul actual să fie mai... vizibil/ mirosibil/ pipăibil).

Un text bun, curat, autentic dpd emoțional. Frumusețea și durerea se împletesc perfect într-un nod poetic delicat, dar sigur.

Îmi place finalul. Aș scoate "ca" (ca în fiecare dimineață) și "adormită".

Îmi pare un text bun, cu anvergură existențială, foarte bine condus, având miza celebra întrebare despre ființă/ neființă.

Cred că textul este emfatic.

...Dpdv liric, situarea (sănătoasă) între atutudine/ principiu/ sentiment și iz epic/ (auto)biografic e mai greu de fixat decât ar putea părea. Iar poezie aceasta o reușește.

...Astfel am înțeles acest text - o exegeză frugală de la origini către origini, unde, dacă mă pot exprima ca la teză, eul empiric se confruntă cu cel teoretic/ spiritual/ sau actual, toate pe aceaste laturi ale principiilor --> faptelor -> atutudinii -> rezoluției lirice. Poezia rememorează, repoziționează raporturi morale și conchide într-o sferă duală (ironie/ cinism vs oniric: iar sufletul mi-l vor muta în povești).

...Dpdv stilistic, ca mai mereu: firesc, suficient, onest, empatic.

...și felicităi celor implicați!

...Da, este un text puternic, care lasă urme în cititor, cu atât mai mult dacă el, cititorul, rezonează și empiric (dacă mă pot exprima așa). Poate că una dintre calitățile poeziei, pe lângă spontaneitate și autenticitate, este folosirea intenționată a unor instrumente lirice deloc sofisticate + o manieră expresivă suficientă și atât). Finalul este perfect.

Da, mai sunt câteva aritmii + unele forțări. O să mai trec prin ele cândva. Mulțumesc!

...E genul rar de text care își adună forța impactului dintr-o sensibilitate nimicitoare, dar bine strunită, bine mulată pe mijloacele de exprimare, care nu dă pe dinafară (poate doar pe dinăuntru).

...Nu m-a impresionat pornirea idetică din "ura de sine e mai grozavă decât iubirea / de o mie de ori" (de altfel, idee destul de comună), dar dezvoltarea ei este remarcabilă: "ea se îmbată cu sângele meu în sevraj
plânge cu lacrimile cu care eu nu am curaj
când o uit
îmi lasă desene cu ruj pe oglindă
când nu o mângâi mă latră prin gura caldă a câinilor
cu vocea mamei îmi strigă din pragul ușii".

...Așădar, sensibil, puternic și inteligent.

E greu de comis ceva credibil dintr-o alegorie a șahului pe ideea "viața ca un joc". Finalul poate, prin nivelarea universalului, să merite efortul.