Sunt tatăl în minciună, în umeri și genunchi

Ești taică-tu în picioare,
îmi tot spune mama de la o vreme,
voioasă de parcă ar culege ghiocei
în cimitir.
Eu o ascult ca pe o placă dintr-un oraș părăsit.

Când i-au tăiat ștreangul, chiar atunci și-a dat sufletul,
soră-ta aia mare l-a pupat,
era cald încă,
tu erai rece.
Privind banii de pe pieptul lui, mă gândeam dacă ne ajung de-o casă.

Îmi amintesc ca pasările zborul –
era cald și galben precum un cozonac de care mi-era foame;
mama nu minte, nici duminicile galbene din palmele ei.

Clipești ca el, ca el ridici din umeri.
- Bine, mamă, iubită mamă, și cum ai vrea să clipesc și să ridic din umeri fără să doară, întreb și eu tăcut, frământându-mi ultimul rid.

Ah, cum m-ați nenorocit, nenorociților,
ia te uită cum nu mă pot uita la păsări fără să știu că
în penele lor sunt fluturi din oase de mort,
că în inimile lor înalte zvâcnesc vis, speranță și dor de mort,
că toate cuvintele sunt pletele mortului,
că mortul e viul din frica mea.

Vă rog să mă iertați că m-ați făcut, iubiților,
eram și eu haihui,
până v-ați hotărât că ar fi bine să-mi arătați galbenul rece,
până v-ați hotărât să fac toate lucrurile numărând,
că doar numărând lucrurile se fac corect,
că doar după o oră ușa e-ncuiată și gazul închis.

Ai bărbia, ochii și umerii lui,
îmi spui, mamă, de parcă ești singura care suferă,
de parcă durerea ta e dreptul meu la suferință, nenorocito iubită care ești.

Sunt pentru că m-a durut, nu iubit,
pentru că între zbor și prăbușire, există umbră,
pentru că umerii tatălui mă apasă cum urletul apasă
frica
și fuga.