Adi Rosian

În altă parte a lumii Ploua mai des decât plouă aici și parcă și puțin altfel. Era spre exemplu un nor apocaliptic Din care se aruncau fulgerător înspre pământ Rostogoliri de credințe și idoli

Adâncimile omului merg mai în jos de tălpi Acolo unde auzul întâlnește sângele ucisului Și mai în jos Până la ruperea țesuturilor întinse, Până la dezvelirea organelor Și mai în jos Până la

Apusul. Cenușa păsării la picioarele nopții – În întuneric Un om se strigă întreg într-o oglindă ovală.

Era o vreme când lucrurile îmi cădeau sub genunchi Ca să nu mă rănesc Și mă prindeau de colțurile privirii doi îngeri albi Și mă ridicau înspre vederea lumii Slobozindu-mă din obișnuință ca

Aș scrie-o poezie acum cum ți-aș mușca umarul verde, Aș scrie-o din arșița gândului de vară întârziată, Cu sete, cu ură pe mână, pe degete, o, pe buricele degetelor Care pot simți ele cum curge,

E strada pe care se moare, Se moare dinainte, fără întrebări, Oamenii se-ntind la soare Și putrezesc afară, la intrări. Moartea intră cu o cădelniță Și tămâiază-n fiecare casă. E plin de

Sărutul tău ce peste tâmple-mi tace, Sărut pierdut cândva între cuvinte E glonțul ce-l trimit să facă pace Acum, când mi se strigă \"Înainte!\"

Ne face sonori această ploaie. Nu noi dansăm, ci înăuntrul nostru Se împletesc în pași dansați amintirile Sub acoperișul de tablă Pe care această ploaie îl face sonor. Dă-mi mâna! Ne vom uda

Păpușă tristă, aruncată într-un colț de ploaie, Păpușă de semințe, putrezind în tine gânduri, Cu apa gâlgâind prin tine în șiroaie, Cu pânza ta de sac ce se destramă, rânduri Mă doare sufletul

Un tropism ciudat imi frange trupul In singuratatea acestei primaveri. Dar poate ca totusi nu mor ci cresc Spre ieri.

Ai să vezi cum doarme moartea Ca un câine-ncovrigat Sub ieslea cu fân ce-i ține Loc Copilului de pat. Ai să vezi Fecioara mamă Și pe Iosif cel preablând Și speranța lumii, pruncul Cel născut

Nu te încape cerul, Preaînalte Și dai din Univers pe dinafară Iar timpul lumii-n timpul Tău, Stăpâne E ca un tren ce trece printr-o gară. Lumina ți se pierde la picioare Și spațiul ți se

De mă vezi pe drumul tău Răstignește-mi-te-n cale Și de calc pe trupul Tău, Iartă-mi, Doamne, din greșeale…

Sub clopote mari de liniște Oamenii gândesc sunetul, Ei concep ceea ce nu a existat, Fac reguli pentru ceea ce nu s-a întâmplat. Sub clopote mari de liniște Oamenii îi inventează pe surzi, Pe

Era o vibrație imperfectă, de amintire, Pășind alături de mine, Ce se ridica în stupi de lumină Și cădea înapoi în stropi de-ntuneric. Era un cântec mut, de fum, Era un om ce se izbea cu

Nimic in plus, Nimic de spus, Tacere jos, Tacere sus. E totul stins, E totul dus, Se-nvarte timpul Ca un fus. Ma rog. Nimic, Tacere sus, E totul spus, Nimic in plus.

Ne leagă amintirea unei uitări Și ceva detalii nesemnificative de pe pielea ta, În rest suntem la fel de deosebiți ca două cireșe, Una nu mai e la fel de bună după cealaltă. Am mai avea poate de

Aveai un genunchi sonor, Era durere în auzul meu, O durere surdă, înaltă - Zile și nopți petrecute aiurea În poala ta, la umbra mângâierii tale… Cum sa nu doară aceste răni Când până și cioburile

In linistea unor astfel de nopti am invatat astfel de poezii: cand Ea imi respira in ureche cine-stie-ce straine melodii In linistea unor astfel de nopti se proiectau pe cer filme cu

podul nostru si-a infipt calcaiul intre doua maluri, sa le lege vrea sa fie, poate, el intaiul sa dea malurilor alta lege o minciuna leaga astfel lumea, lumea mea de cea pe care-o ai, s-au

Iubito, din ochii tai vreau sa-mi rasara numele, Din ochii tai, cum lumina rasare din pamant, Vreau sa ma strigi cu ochii peste ani, Sa-mi spui \"tata!\" din priviri. Vreau sa fii cea care ma

In tinerete, voi nu stiti, Eu ma jucam cu intelesurile Anumitor ochi, anumitor sprancene. Era, cum s-ar zice, Un fel de plutire nativa. Stapaneam bine arcul Plecarii. Sosirii. Tineretea de

Nu te-ai spalat pe maini Dupa ce l-ai facut pe om, Doamne, Si acum stai, bolnav de dragul nostru, Intins peste pamant Ca o manta albastra.