Poezie
A nerăbda
1 min lectură·
Mediu
Era o vreme când lucrurile îmi cădeau sub genunchi
Ca să nu mă rănesc
Și mă prindeau de colțurile privirii doi îngeri albi
Și mă ridicau înspre vederea lumii
Slobozindu-mă din obișnuință ca dintr-un arc.
Era o vreme când prea puține însemnau prea mult
Și era loc destul în suflet ca să se joace și ceilalți,
Când lumina avea putere și nu haina ei croită de oameni
cu foarfeca vorbirii
(căci astăzi puțini mai înțeleg când le spui că îți sunt dragi ca lumina ochilor..)
Ci au crescut astăzi ramurile durerii de a fi
Adăpându-se din viața mea ca dintr-un izvor tulbure
Și s-au diluat ca o albeață pe ochi, pe brațe, pe tot trupul
încleiind simțurile, îngreunând aripile...
îmi simt degetele amorțite de note grave,
Se apropie o toamnă zdrențuită de patimi
Din suflet, ca din portativ
îmi zâmbește cristalin copilul..
002960
0