Mă dor pleoapele
de greutatea timpului
ce-mi trece prin pupile
și-mi plânge lacrima
prăfuită, pe obrazul nins
de prea multele clipe
murinde în durere.
Îmi îngheață privirea
sub patina
De voi pleca fără să-ți spun,
Tu să nu-mi cauți vină,
Mă voi întoarce un om mai bun,
Și, poate, mai senină.
Voi trece, mai întăi, prin iad,
Spre a-mi mistui păcatul
Și mai mult de-atât de
Când nu poți nimic a spune
Și simți cum tâmplele îți ard,
Nu căta spre lumi nebune,
Ci doar așează-te pe prag.
Sprijină-ti visul în colțul ierbii,
Necuvintele adună-le buchet,
Privește cum
Ne naștem atât de vii
Și trăim atât de amorțit,
Încătușați în blocurile gri,
Într-un oraș mizer și prăfuit.
Cum am ajuns aici,
Acum, nici nu mai știm,
Cu visuri mari dar cu pași mici
Ne-am
Azi, în curte, la bunica…
-Să vă spun ce s-a-ntâmplat:
Grivei alerga pisica
Și, țup, în față-le un brotac!
Hop și, dintr-odată,
Totul s-a schimbat:
Și Grivei și Covată
Îl
Azi, m-am primenit.
Shsht…!!!!!!!
Am vrut să păcălesc timpul.
Mi-am prins stele-n păr,
la urechi, soarele și luna.
Mi-am înlocuit lentilele de contact
cu două picături de infinit
iar buzele
Am legat primăvara la ochi,
ca într-un joc
de-a baba-oarba.
M-am apropiat, încetișor
și i-am spus
cât e de frumoasă.
Ea a zâmbit
ca o femeie cochetă
și mi-a nins petale în suflet.
Mi-a prins
Am obosit…
Mă așez pe o margine de lume,
să-mi odihnesc gândurile.
Þipătul lumii, însă, îmi sfâșie carnea
ca o felină înfometată.
Vreau să fug…
Un copil desculț se oprește lângă mine,
îmi
Azi, sunt un copac
batrân și arțăgos…
Mă cert cu păsările
ce-și caută cuiburi
în brațele mele.
Mă cert cu ploaia,
cu vântul și cu pădurea,
dojenesc un curcubeu
rătăcit în zare
și-mi plâng
Dintr-o rază de soare,
Ce mângâia o floare,
Am făcut o baghetă fermecată
Și-am transformat grădina toată.
Am pus mugurași în copăcei,
Am colorat mulți, mulți clopoței,
Am aranjat iarba în
Eu sunt un trecut prezent
ce așteaptă viitorul,
Eu sunt o clapă de pian,
pe care degetul timpului
apasă nepăsător,
Eu sunt un cuvânt
rostit într-o clipă de extaz,
purtat, de vânt, de la un
E liniște la Curtea Marțială,
Cu toții stau, nerăbdători, în sală,
Așteaptă condamnații și sentințe,
Privesc în jur și caută referințe.
Nimeni nu știe ce se va întâmpla,
Cine a greșit și
Trei rațe, îngâmfate,
moțate și împănate,
au plecat la un amiaz
la plimbare, spre un iaz.
Cum mergeau ele, tacticoase,
cu ciocu-n vânt, cu cozi întoarse,
le ajunge din urmă o găină,
ce se
Vă privesc
și mă dor amintirile
din ochii voștri
și timpul
cuibărit la tâmple.
Vă iau sufletele
în căușul palmei
și le mângâi
duios și cu teama
de a nu le răni.
Îngenunchez
și vă sărut
Timpul își scrie memoriile
pe sufletul meu,
scrijelind fără milă.
Sufletul meu,
un librar bătrân,
le înmănunchează
într-un buchet
cu miros arhaic.
Cerul își scutură lacrimile
pe umerii
Trăia odată, ca niciodată,
Într-o țară îndepărtată,
Într-un palat de ciocolată,
O steluță fermecată.
Când seara, ușor, se lăsa,
Steluța-n zbor pornea,
Pe copii îi
Colo-n vale, lângă lac,
Cât e ziua de lunguță,
Cu o chitară, fără trac,
Dă concerte o broscuță.
Oac, oac, oac, în la minor,
Cânta broscuța la chitară,
Do, re,
Te naști și mori.
Început și sfârșit.
Între ele, clipa
Și zbaterea și lupta,
Speranța și suspinul,
Urcușul și declinul.
Te naști, ca să mori.
Îngenunchezi. Și zbori.
Te rogi... și
Mirările mele
mă hăituiesc neobosite
și eu alerg pierdută
printre întrebări nepuse…
negândite…
și mă dor pleoapele,
de la atâta alergat
și mâinile mă dor,
de la atâta
Uneori,
aș pleca să mor puțin…
atât cât să mă odihnesc o clipă…
Mi-aș elibera sufletul,
din colivia trupului
și i-aș șopti să zboare
într-o pădure de mesteceni.
I-aș spune să atingă
