Adam Rares-Andrei

când pictezi îmi întorc o parte din ochi către mine privind către tine iar roșu descrie cu negru cum galben ajunge să verde și galben când iei o pauză rămâne totul înghețat iar o parte din ochi

într-o zi mă vei blestema și toate femeile pe care mi le-am închipuit îmi vor crește din barbă ca niște picioare lungi până când de greutate am să mi le lipesc de piept.

scările rulante mă duc într-un subteran în care tigri își ling rănile și își desfac amintirile să le ningă pe geamuri trenul acesta mă va duce departe atât de departe încât cântecul roților îmi

ea nu este pentru mine, ea nu aleargă pentru ea, pe sub, printre, pe deasupra, în largul cercului și limbilor, nebună ca și mânzul din ea, curând și târziu, nicăieri... e un platou cu petale

astăzi am învățat să fiu un bloc cu zece etaje să urc prin venele mele sângele ca și cum aș urca locatari aici pe scara mea pasc câini vagabonzi și porii mei ascund rufe pe sârme ca ferestre cu

el i-a spus avionul străin decolează ea știa că avionul străin e o pasăre moartă pe acoperișul din țiglă el a insistat că pasărea moartă a înviat ca prin minune însă ea a tăcut chiar și așa o

ai dat cu pumnul în mine nu știi că atunci când dai cu pumnul e ca și cum ai da cu o pasăre nu știi că ciocul ei nu se poate hrăni cu carne și sânge iar găurile făcute în mine nu pot respira aer

Motto: "Uneori mă simt ca un taximetrist: de fiecare dată când vreau să te cunosc, primesc o comandă." pentru cei mai mulți din mine, aripile legate cu sârmă într-o catedrală, nu diferă cu

copilul ucis e bărbatul care a înțeles că fata din baie nu plânge ci se ascunde de femeia care și-a vândut sufletul gresiei și cabinei de duș

am găsit un obiect pare a fi un biberon sau o pană de scris sau un baston ceva obiectul ăsta știe să zboare să treacă pe roșu să nu creadă în dumnezeu și să se opună preferințelor și

urâțenia pământului potcovește bărbații apți de război și le pune coame albe ca sângele să se vadă de la distanță urâțenia pământului lasă oamenii în pielea goală și confiscă florile primite de

* noi avem lumea noastră sub fotoliu se deschide o poartă cu flori de metal învață să scrii cu majuscule până când ceasul de la mână cade într-un somn greu, până când ți se dilată pupila

dimineața în jur de 6 sunt trezit de camioanele ce-mi fac cafeaua sorb până la ultima picătură oamenii matinali cu cizme în zăpadă cu linii în loc de mâini ca să știu că toată zona e o

când am o armă nu știu sigur dacă mi-e dor de tine sau de o crimă nu știu dacă mă face soldat sau criminal în serie faptul că mi se pare drept să moară cineva când se face întuneric sau când

aici s-au ciocnit două căi lactee s-au devorat mai întâi până la gânduri s-au știut aici vei naște prunci cândva pentru orișicare om important mai important de-atât pare că-mi întinzi mâna să

mai exact aveam în iris un pluton de execuție și toată privirea se întindea de-a lungul podelei. ca să însemni femeie duhul sfânt te-a plămădit incestuos timp de o zi iar timpul la mine a fost un

dumnezeu cu gaură în piept pictează oameni cu găuri în inimi care iubesc pe jumătate care dau flori și nasc în spitale goale care mor de ajuns și lasă moșteniri în avans dumnezeu pictează iar

m-am hotărât să te caut. nu pentru că știu ce simți când vorbești unui om ci pentru că din punct de vedere economic iubirea mea are aripile zdrelite iar spațiul dintre ea și ea însăși se

la început ne-am spus câteva cuvinte aveam destule iar ele spuneau despre noi și făceau semne în aer fost-a om trimis de la dumnezeu spuneau ele pe noi nu ne trimisese nimeni noi vorbeam

e ultima șansă cand poți să mă împarți în 30 de mii de inele e ultima ta galaxie... țin minte când mă prăbușeam la gleznele tale și-ți savuram antenele, iar tu ca o insectă te mulțumeai să

alerg cu stânga și dreapta în auz, mă împiedic de tine și de pietre, mă cunosc mai bine decât bate vântul și fluviul. acolo nu depășesc rațiunea, ci adorm în sternul ei dogoritor așa cum