Poezie
arhitectură
1 min lectură·
Mediu
sunt atât de singur când suntem amândoi
eu privesc în direcția ochilor
tu parcă privești spre toată lumea
spune-mi
cum de încap toți locuitorii pământului în camera noastră
și cum de te uiți la fiecare ca și cum l-ai cunoaște
suntem doar noi
îți jur
și privirea ta inventează oameni în jurul nostru
în fiecare dulap
pe laptop
chiar și în ochii mei distingi ființe cu mâini și picioare și cu papuci de casă
care privesc în direcția ochilor
și tu parcă privești spre toată lumea
sunt atât de singur
iar tu atât de puternică
femeie de perete ce ești m-aș da cu capul de tine
bang
o dată
de două ori
cât să-mi turtesc suficient capul să-i poți privi și pe cei din spatele meu
dar nu
nu mă mișc
stau aidoma ție ca un perete
și aștept cutremurul să ne surpe
poate așa
o să moară toți oamenii ăștia ai tăi imaginari
sau cel puțin
o să ni se amestece cărămizile
045202
0
Vad aici un text de buna lirica,
unele repetitii accentueaza stare de bine
data cititorului...
Recomandarea mi se pare binevenita...
Nu instelez ca abuzez de nivel,
dar poemul mi se pare de exceptionala conditie...