Ada Stanescu

ce ai atins e contaminat duceți-mă la spital și orice zic să-mi răspundeți numai cu adevăruri de genul \'nu mai există suflete există doar borcane în care s-au ținut sufletele înainte de

copilul 1 pe care probabil îl chema Paul, s-a apropiat sfios de copilul 2, pe care erau mari șanse să o cheme Andreea. Andreea își frământa cuminte fustica uitându-se la el, când la pardoseală, când

peste noaptea asta moale luna e o gaură și dă în camera ta fotoliile canapeaua podelele sunt goale și nici în scorbura din toracele tău nu mai locuiesc stele de mare zgâriu cu unghia pe cer

în seara aia când mi-ai împrumutat fularul nu mi-era frig eu fac colecție am conversații cu tine împăturate frumos în dulap păcat că ne ascundem în fiecare seară după căni de ceai panouri

prin fum nebuloase pești totul e genial bestial supranatural pisicile dansează samba cu pereții îmi descâlcesc inima pe biți 10010 ceva de genul ăsta și la fiecare 1 mă ustură o

I te voi aștepta două mii de ani și apoi ce fac? II îmi continui existența de vrabie rănită doar ca să vii tu să mă ridici însetat de păsări pentru că unul din principiile tale este

noi suntem copiii aceia tăiem cărămizi cu privirile-laser îi decupăm pe toți care se apropie să ne observe mai bine sensibilitatea noastră se deșiretează ușor umblăm cu ghetele

noi doi ne adâncim în fractalul încheieturilor fragede de crengi de iasomie să nu mai râzi de mine când alunec stângaci din frunză în frunză frumosule, tu ai lipsit la lecția despre geometria

să știi că fetele nu se ronțăie ca zahărul cubic unele se țin pe limbă și se lasă să alunece încet spre esofag unele se pun sub limbă să reacționeze acut cu saliva altele se plimbă prin gură

când stă la masă răsucește t(b)ăieței în jurul furculiței Mariei îi plac inocenții o face să zâmbească atunci când îi lasă ciunți și mânjiți cu ruj tremură sub respirația ei și încearcă să se

fiecare tic tic tic contează tic tic și sunetul fad al adidașilor pe trotuar dispari în aerul-plasmă e cald în fiecare umbră și dâră lăsată de avioane oamenii ca abțibilduri pe garduri se

colega mea de bancă desenează ochi așază câte unul în mijlocul foii cu pupila lucioasă și nesigură ochii sunt goi pușcă pe la trei jumate albastru violeți proaspăt scurși din pix o privesc cu