a

Sunt uimit de consecvența poemului, în care spleenul nu își pierde din valoare nici măcar pentru o secundă. Aici, nu mai există speranță, acea speranță a reîntoarcerii, a revenirii la condiția inițială. Dimpotrivă, eul liric își cunoaște destinul și, melancolic, se lasă în voia acestuia. El [eul liric] își pierde statutul privilegiat de creator și râde grotesc (\"ehei\"), căci ideea de moarte (izvorâtă din aceeași atitudine de blazare, laitmotiv al poeziei) îl așază pe aceeași treaptă - de egalitate - cu restul lumii.
Imaginea \"priamidelor în cord\" mi se pare cea mai reușită din poezie, fiindcă reușește să exprime abstractul în concret, să contureze mirific Absolutul.
Într-adevăr, poemul își pierde în final din intensitate, dar în sensul bun al cuvântului. Falsa eleganță a oamenilor din prima strofă se estompează în ultima, versurile din urmă marcând banalitatea lumii umane și a convențiilor.

Felicitări! Mă bucur că am avut ocazia să citesc o poezie atât de bună!

Alex Radu

Atenție! Textul nu are diacritice și apar unele erori gramaticale: \"duar\" - forma corectă este \"doar\".
Ar mai trebui lucrat, în special, la ultima parte (\"sunt eu ,acela care,
sunt eu acela cand,
sunt eu acela pentru tine,
mereu si iar mereu,plangand.\"). În rest, arată destul de bine.

Mai lucreză puțin la ideile pe care vrei să le exprimi; sunt cam alambicate în textul tău.
De asemenea, e nevoie să scrii textul cu diacritice (o condiție primordială pentru ca un text să nu intre în pagina \"Atelier\"). În plus, evită prescurtările și exprimările folosite în conversațiile de pe internet/messenger, de genul: \"k\", \"fiintza\".

Alex Radu

Îmi cer scuze, Ela Victoria Luca, dar mă văd nevoit să fac niște precizări gramaticale cu privire la o observație pe care dl. Dan Carlea a făcut cu privire la poezia ta.
Din punct de vedere gramatical, sintagma \"de/mult\" se poate scrie \"demult\" atunci când este adverb (Demult a plouat torențial), și \"de mult\" atunci când \"mult\" este adjectiv pronominal, iar \"de\" prepoziție simplă ce însoțește un substantiv în cazul acuzativ (Nu te-am văzut de mult timp), cum este și în poezia Elei Victoria Luca.

Alex Radu

O poezie în care marea se dezvăluie ca identitate a sinelui, ca reflectare a ceea ce e în noi, dar și a subconștientului.
O poezie în care apa deține puterea de a nimici, de a ascunde temporar trecutul. \"Marea\" din eul liric, care rămâne vie, potențează viața; e o barieră între ceea ce a fost și ceea ce va urma; e o nouă lume, e apa amniotică.

Alex

Mie mi-a plăcut textul și am încercat să-i fac un comentariu în care să ilustrez, grosso modo, trăsăturile ce ies în evidență (cel puțin așa cum apar ele în viziunea mea).
La recitire,
Alex

Poemul acesta trimite la o certitudine, aceea a morții și a sălășluirii sale printre și în oameni.
Moartea este ipostaziată aici în forma concretă a omului, cu toate că ea își mai păstrează alura mistică, a colectorului de suflete.
Interesant este mesajul acestui poem, redat în culorile sumbre ale trecerii Dincolo (depinde de om în care Dincolo ajunge): moartea este mereu prezentă în noi, în trupul și în sufletul nostru. Trecerea în neființă și contactul timid cu o nouă lume se realizează atunci când moartea ne părăsește. Conceptul este deopotrivă de mare interes și bulversator. Adică, noi suntem moartea? Nu, categoric nu. Omul este aceeași ființă liberă, cu drepturi depline.
Ceea ce cred că Ela Victoria Luca încearcă să transmită (și, de altfel, reușește) este imaginea morții ca proiecție a sufletului: desprinderea sufletului de trup înseamnă moarte, deci sufletul este atât potențator de viață concretă, cât și mistuitor al acesteia. Iar titlul, \"dead souls\" (un paradox de altfel) sprijină ideea expusă anterior.

Textul impresionează prin nostalgia vremurilor apuse, prin calitatea sentimentului și a stilului colocvial al scrisorii familiale. Finalul parcă este desprins dintr-o poveste tristă, în care despărțirea guvernează.
Plusul este adus în text de incertitudine. Personajul nu este sigur de acțiunile sale următoare, iar asta face ca mintea cititorului să zburde prin gândurile sale.

Comentariile postate cu privire la acest text depășesc orice limite, iar o primă atitudine ar putea fi luată chiar de autorul textului, doamna Ioana Barac Grigore, prin oprirea comentariilor, așa cum a procedat și anterior, pe același text.
Nu aș vrea să cred că site-ul literar agonia.ro (incluzând aici și celelalte site-uri aferente - poezie.ro și proza.ro)este un tărâm al disputelor, unde fiecare se pretinde artist, însă urmărește să obțină rating. Nu cred că valoarea unui text este dată exclusiv de numărul de cititori, cât de capacitatea sa de a exprima ARTA.
Frustrările ar trebui păstrate, eventual, discutate în particular, dar nu expuse pe un site, care este ori se vrea de marcă, în special din cauza faptului că textele pot fi accesate nu doar de membrii site-ului, ci și de simpli vizitatori, interesați de literatură adevărată, care nu sunt obligați să asiste la asemenea \"grozăvii\".
Ca simplu cititor sau ca membru al site-ului, cataloghez acest text (\"legume si fructe ameliorate poetic\") ca o jignire adresată voluntar tuturor celor ce scriu pe agonia.ro, iar măsurile ce se impun în astfel de cazuri, potrivit regulamentului, ar trebui aplicate imediat.
Repet, ar trebui să știm că un text nu este artistic/valoros (cum doriți să-l numiți) prin numărul de cititori, ci prin capacitatea lui de a oferi/de a exprima catharsisul. Cred că există destui autori promițători pe agonia.ro, care nu ar trebui să suporte asemenea ofense.

Cu respectul cuvenit,
Alex Radu

În versul: \"e făcut din altfel de celule decât mine\", trebuie corectat \"altfel\". Este corect: alt fel.
P.S.: comentariul acesta poate fi plasat la \"offtopic\".

Aici, ni se dezvăluie Timpul, îmbrăcat în culorile întunecate și luminoase ale lunii septembrie. El este cel care străbate lumea, cel care ia și cel care oferă.
\"Născutul din luna a noua\" poate fi interpretat din două perspective: al semnificației lunii septembrie și al semnificației cifrei \"nouă\". \"Septembriele\" exprimă moartea, melancolia, tristețea, momentul în care natura pășește înspre dispariție, pentru ca mai apoi să reînvie. \"Nouăle\" este, însă, cifra/numărul complet, fiind de trei ori 3.
Așadar, titlul devine un paradox, care naște un adevăr. Luna a noua este deopotrivă magică și profană, fiind expresia binelui și a răului, un illo tempore care adoarme \"câinele păzitor\" și îi lasă pe cei inițiați să pătrundă Dincolo, în sacru.
În acestă poezie, înclin să cred că se dezvăluie Eliade, prelucrat prin procedee lirice, dar autentic prin concept, căci \"Născutul din luna a noua\" este, în cele din urmă, o hierofanie, o tehnică de realizare a metanoiei.

Alexandru-Ioan Radu, elev (Colegiul Național \"Octavian Goga\"), Sibiu

În primul rând, scrie corect românește, nu cu tot felul de abrevieri colocviale, care nu fac altceva decât să denatureze textul și, implicit, poziția ta ca presupus artist.
În al doilea rând, textul nu e nicidecum proză, e o cugetare mai mult sau mai puțin argumentată (de fapt, e argumentată disipat), în care nu spui nimic nou. \"Noul\" acesta ar trebui să rezulte, evident, și din expunerea ideii, dar și din stil. Pe când, aici e un \"amalgam\" de propoziții/fraze neartistice. E didactic!

Toate bune,
Alex Radu

Intrarea în septembrie e aici mai mult decât o stare de astenie, să spunem. Naratorul-personaj e cuprins de nefericirea generată de iubirea imposibilă, iar acest sentiment se răsfrânge, sub ochii atenți ai cititorului, asupra naturii, cu tot ce înseamnă ea: pământ, apă, văzduh.
Acord din nou steluța (tot invizibilă :) ) pentru claritatea discursului narativ, în care Sentimentul absolut se ridică deasupra logosului, pentru această pendulare între liniștea meditativă a mării și, generic, a naturii, și albul sau blankul uitării, pentru precizia frazei, \"tăiată\" în momentul oportun, exprimând clar și concis zbuciumul interior.
\"Pânza freatică\" e probabil sufletul, partea interioară a naratorului-personaj, iar \"ziua dintâi\"-septembriele crunt, al aducerii aminte despre nefericire.

Alex

\"Omul fără pumni\" este, fără îndoială, expresia fină a subtilului, a eternului, a Luceafărului dacă vreți (\"e condamnat la negru\").
Dacă aș avea voie, aș acorda și steluța pentru acest poem, fiindcă ideea omului pur nu se risipește de-a lungul versurilor, ci ea își păstrează atmosfera rece, nemuritoare, indenpendentă de autor, cititor. De asemenea, este de admirat discursul liric obiectiv ca itinerariu desăvârșit al drumului către etern, prin verbe ce descriu exclusiv mișcarea fizică și care sunt plasate în poem printr-o impresionantă precizie psihologică. Memoriile, presimțirile, care se referă, bineînțeles, la sentimente, la spirit, deci descriu antinomic verbele, conferă poemului ideea de unitate. Opera nu rămâne neterminată, căci autoarea ne poartă într-un periplu prin întreaga ființă omenească.

Despărțirea, ruperea de liantul cu iubirea domină și această poezie a Elei Victoria Luca. Scenariul este unul trist, specific, în care predomină planul departelui, al izolării în pustiul mirific. Versul \"Departe îmi pieptăn părul tot mai departe\" poartă în el germenele purificării, al alungării întregii povești dramatice, căci eul liric își găsește refugiul în lumea amintirilor - \"tăcerea celor o mie de zile/inelul absenței\" - și a mării, \"unica respirație\", identificată, precum și în \"Absurdul\", în ipostaza apei amniotice.
Tăcerea este panoramică, nicio voce nu răsună în poezie. Este doar eul liric, străpuns de \"numărul roșu\" (iubirea) care \"ia formă de piatră\", cel ce întreține atmosfera, de altfel, tristă. Iar izolarea sa, a iubitei, nu exclude anumite reverberații asupra lui (id est, bărbatului): \"te va atinge/o iluzie precum iarba speriată/degetele mele/fără început/pleoape rătăcite\".

O proză care conține ceva de despărțire, de fapt, e o ruptură, ce provoacă tristețea, nefericirea.
Întregul text, se sprijină, însă, pe final: \"acum voi prinde cheaguri de somn fiindcă mi-e dat să trec prin nopți fără sens. și singura busolă e în palma ta, singura care nu îmi arată punctele cardinale.\" Geometria imposibilă despre care amintește titlul textului, cu atât de multă vehemență, se justifică prin busola ce și-a pierdut conotația, ea nu mai înseamnă aici orientare, ci tocmai contrariul. Ce este busola în afară de dezorientare? Ea semnifică însuși sentimentul de iubire care nu îi mai apropie pe cei doi, provocând incompatibilitatea.
Ideea arsurii și a altei lumi echivalează cu diluarea timpului, cu pătrunderea într-un alt spațiu, izvorât probabil din suferință.
Critici: cred că există o contradicție - \"vom bea din aceeași apă și ne vom privi iar inocenți. tu nu vei ști de ce am umărul în roșu,eu nu-ți voi mai rosti niciodată numele în gând.\" (el este inocent, fiindcă nu își mai aduce aminte nimic din ceea ce s-a întâmplat, dar ea încă mai poartă acea suferință. parcă ar trebui schimbat ceva acolo.) să nu te superi!
Alex

Poezia aceasta are ceva de creație, pentru că exprimă androginul despărțit și condamnat de Zeus. Avem aici Rebisul (\"jumătate bărbat/jumătate femeie\"), care ia mai apoi forma omenească, pentru ca, în cele din urmă, să fie condamnat la iubire: \"să simtă(...)/durerea neîntregirii\". Iar \"lumina altui timp\" pare o invocare a Demiurgului în profan, o confruntare între creator și creație.
\"Jumătate piatră\" descrie, de asemenea, glacialul fiecărui om și are ceva, parcă, din versul: \"Nemuritor și rece\".
Poezia este și o încercare de întoarcere la origini, \"aici sunt eu nedăltuită\", la ab initio. \"Nedăltutită\" exprimă, însă, latura omenească, adjectivul provenit din participiu nu conține nimic divin în el, și, de aceea, înclin să cred că se referă, în special, la transformările suferite din pricina ființei umane și a tot ce înseamnă aceasta.
Interesant este că eul liric se resimte în această poezie simetric. Prezența sa se remarcă doar în incipit, \"cheamă\", imperativ ce evocă disperarea, și în final, \"aici sunt eu nedăltutită\", unde se simte relaxarea, dar și nostalgia unei perioade pierdute.

Dincolo de ezitările pe care le are orice începător, îmi place că în această proză regăsesc o grijă pentru evocare, pentru redarea unor întâmplări veridice. Nu avem aici același tipar al memoriilor, ori jurnalelor care se publică în zilele noastre, punând accent pe \"ego-ficțiune\", ci întâlnim o redare a unor întâmplări plauzibile. Mult succes în continuare!
Alex

Poezia aduce în prim-plan cea din urmă spovedanie a eului poetic. \"Drumul\" este, de fapt, traseul către lumea la care accede orice creator. Aici, eul poetic se înalță, parcă fără voie, fără a conștientiza că momentul \"plecării\" a sosit cu adevărat.
Bărbatul invizibil care se luptă pentru eul poetic, pentru Ea, nu poate fi decât proiecția iubirii în planul teluric, căci doar aceasta reprezintă liantul veridic între om și spațiul în care trăiește.
Dicotomia ploii este, însă, remarcabilă: în primul rând, are ceva de plânset, de regret pentru o lume trăită, care se revarsă asupra inocenței (copiii), iar, în al doilea rând, are ceva de catharsis, fiindcă numai prin purificare se poate transcende.
\"Drumul\", semnat Ela Victoria Luca, dezvoltă, în patru strofe inegale, desprinderea de lume, ce, prin extindere, se realizează sacerdotal (chiar și prin aluzia la Luca și la Viața de Apoi). Însă, atenție! În finalul poeziei, eul liric nu este mort, ci se află undeva între cele două planuri - profan și sacru, în ipostaza de a alege, iată, \"drumul\" corect, de a opta pentru un Ave!...