Aurel Sibiceanu și Priveliștile Scribului

Volumul „Priveliștile scribului”, de Aurel Sibiceanu (ed. Tiparg, 2007), se dezvoltă în registru dominant romantic, investițiile sentimentale și onirice, tablourile de natură, încărcătura metaforică, uzitarea de arhaisme etc. având rolul unei „cutii de rezonanță” pentru inflexiunile unei conștiințe moderne.
Amestecul de spirit și sânge caracterizează intenția poetică: „O, Doamne, vânt înghesuit e sângele meu” (Psalm (I)). Toate cele din lume primesc o aură de tristețe, și în primul rând raportul cu figura feminină: „era o femeie venită/ din singurătate și de aceea/ frumoasă și tristă/ ca o lacrimă de scrib” (Poveste); „trebuie că ea a fost/ aidoma unui țărm sub talpa galilor” (Cezar); „Sunt o ruină, am zis, de cetate,/ ești lanul de iasomie și mentă/ crescând peste ea” (Recviem pentru Nichita Stănescu).
Imageria barocă înaintează ca într-un ritual de trecere spre un loc al suprapunerii spațiilor și timpurilor subiective: „Din zare apar: un vultur, un șarpe, un scarabeu! / Uși împărătești fi-vor, prin ele vei trece/ pe alte tărâmuri, unde te așteaptă/ umbrele săgeților tale, trase de mult” (Întoarcere). Această suprapunere nu poate evolua decât în registrul translucidității și indefinitului, sigilat de recurența motivului umbrei: „Umbra mea stătea lângă mine/ ca un iaz de argint” (Stihii); „Umbrele ne stau alături – să ne fie chiar oaspeți, / neguri din vremea când lumina lua forma/ picăturii de sânge?!” (Stampă).
Oscilarea între trecut și viitor amplifică vibrația unei prezentificări fulgurante: „Duc apa la gură cu pumnii/ și parcă pentru cea din urmă oară făptura-mi zăresc, / ne-clădită pe nimic ce nu este departe/ și asuprită de blândețe. (…) într-o zi cu adevărat n-am să mai văd unde începe/ chiar mâna, n-am să mai știu unde-i talpa săracă în argint” (Iazuri). Printre locuri cu o curgere liniștită, ce dau senzația de déjà-vu, poetul declanșează tăieturile și voltele neprevăzutului poetic ce re-formează percepția spațio-temporală și gravitațională: „Noapte era și am auzit cum creșteau/ unghiile mele și unghiile altora, / le-am auzit cum se lungeau până/ la cel mai zemos fruct – copilăria!” (Putrede fructe pluteau); „Despre munte gândeam/ că-i o piatră urcată la cer de leneșa/ mea răsuflare” (Despina).
Prezența e dublată de o absență care este, în fapt, o formă de reîntoarcere a gândului în fructul misterului: „adevărata-ți făptură ți s-a dus de aici, / nu mai zăresc decât două-trei furnici. / Ca și cum aș vedea o gură subțire/ neostenită de fruct” (Priveliște); „de acolo, din vis, mă întorc asuprit de vedenii,/ mâna mea începe să fie și unde nu este” (Asuprit de vedenii).
Regăsim spiritul romantic în atenția la individualitățile mărunte – precum firul de iarbă – impactul lor hiperbolizat fiind măsură a investiției de conștiință, precum și motivul visului, figurat ca un chivot al unei realități abia întrezărite: „Pesemne că ai plecat/ în zarea firului de iarbă, / pesemne am rămas asemenea cariului/ ostenit de lemne, de arcă” (Poveste); „E timpul, prieteni, să ne lăsăm asupriți/ de o sfântă mirare că iarba încape în aer/ deodată cu noi, cu făpturile părăsite adesea/ în chivotul visului” (Verdele închis în rouă!).
La rândul lui, motivul răscrucii evocă întâlnirea a două lumi, încrucișare oglindită intersubiectiv și marcată emblematic de invocarea lui Dumnezeu și a figurii tatălui: „e vremea când peștele împarte marea” (Descrierea liniștii); „La ușă bate cineva – dacă deschizi/ vei fi mai singur, mi-am zis, / / dacă nu deschizi, un om străin/ va umbla cu răsuflarea ta pe drumuri” (Cină); „Prin fereastră privea cineva nevăzut/ era tatăl meu despovărat de gloria lumii, / cheltuit de cețuri și de melancolie” (Cineva nevăzut); „Și pre când noi lucrăm/ la grația unor cuvinte, / o parte din lume se pregătește de muțenie” (Pre Domnul să-l însoțim!).
Poezia ne apare, astfel, asemeni femeii, ca o „lacrimă de scrib” sau, în misterioasa-i acoperire „germinativă”, o „colină de zăpezi, crescută peste tinerele oase” (Iazuri)… „Efort de colorare a lumii făcut cu ochii închiși” după cum o prezintă Marian Barbu, lirica lui Aurel Sibiceanu este văzută de semnatarul Postfeței și ca palimpsest, căutare „prin răzuire, în spatele scriiturii aflându-se vechile semne”.