poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 96 .



Eros şi Psyche
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sache ]

2019-04-11  |     | 



- Totul începe în ziua când vei conştientiza că tot ce se întâmplă în viaţă are sens. La unii dintre voi apare mai devreme, la alţii mai târziu. Trăieşti intens, oboseşti, te culci şi adormi... ce se întâmplă atunci cu mintea voastră când vă odihniţi ? Creierul nu este planificat să stea, să ia pauză pe timpul somnului și atunci ? Fiecare dintre noi avem şase nopţi de odihnă pe săptămână iar a şaptea rămâne o poartă de traversare, o joncţiune cu cel care eşti tot tu dar într-o altă dimensiune sau hai să-i spunem identitate, o altă viaţă. Între mine şi mine există desigur legături indestructibile, pentru că vă naşteţi împreună, serbaţi ziua naşterii împreună și muriţi împreună.

Când vorbea profesorul nu era nicio mişcare în amfiteatru, niciun sunet. Casc şi privesc fereastra, am venit doar pentru că m-a atras numele conferinței, în plus profesorul fusese un fel de discipol al lui Eliade. Sau mă rog, aşa se spune…

- Care este ziua ta de joncţiune ?

Nu l-am observat, profesorul venise lângă mine și i-am simţit mâna apăsându-mi umărul. Mă privea într-un fel anume, direct de parcă-mi umbla printre gânduri, jongla cu ele.

- Marţi, îi răspund.
- Povesteşte.
- Marţi noapte am avut un vis din care nu m-am putut extrage. Şedeam pe marginea patului şi adormeam, mă trezeam… a fost de câteva ori.

Profesorul s-a întors la catedră, n-a spus nimic aproape un minut, privea spre geam.

- Cele două prezenţe se află la poluri opuse, nu se pot întâlni în realitatea pe care o cunoaştem, în schimb se află în echilibru perfect. Un echilibru obligatoriu. Când tu, cel din faţa mea consideri că dormi, celălalt se trezeşte şi ţie nu-ţi rămâne decât să asişti la unele întâmplări pe care le numești vise. Dar atingerea o conştientizezi doar într-o singură zi din săptămână.

Sunt multe semnale care te atenţionează că exişti în acelaşi timp în mai multe planuri, îţi sunt la îndemână dar le judeci ca pe simple păreri, iluzii, coincidenţe. Şi cel mai simplu este, când nu înţelegi ceva, să treci mai departe, să uiţi. Ca şi amintirile care nu ne aparţin, locuri pe care le vedem prima oară şi totuşi le cunoaştem…

Dacă totuşi polii la care se află cei doi eu nu sunt atât de îndepărtaţi ? Dacă este vorba despre o trăire proprie în altă dimensiune și în acelaşi loc ? Ziua ta este noaptea lui (chestiune de percepţie), iubita cu care eşti tu este doar o străină pentru el, în schimb femeia pe care o visezi este iubita lui şi tot aşa. În acest echilibru când tu ai toate porţile deschise şi toate îţi funcționează din plin, el se află într-o pasă proastă, iar când ţie îţi lunecă pământul de sub picioare, el avansează în toate domeniile. Balanţa funcţionează şi apoi ştiţi bine că nu puteţi avea doar zile bune sau doar zile proaste… este inevitabil echilibrul. După cum vedeţi nu exclud posibilitatea ca tu să trăieşti în două, trei… o sută de locuri. Ştie cineva cât poate duce creierul uman ?

Să presupunem că eu o iubesc pe A dar în viaţa de zi cu zi sunt căsătorit cu B. Subconştientul face lucruri incredibile, şi uite cum o parte din tine este cu A şi altă parte este cu B. Să fie doar lumea iluziilor sau puterea conştiinţei, iar forţa creierului formează duplicate după eu-ul tău în funcţie de intensitatea dorinţei ?

Să mai luăm un exemplu: îţi doreşti o casă pe ţărmul mării, lucru imposibil pentru veniturile şi poziţia ta socială şi totuşi ai din când în când acelaşi vis în care te trezeşti într-o casă aşa cum îţi imaginezi. Visezi cum stai la aceeaşi fereastră de unde urmăreşti valurile, cerul, pescăruşii. Celălalt eu îşi trăieşte viaţa în casa pe care o visezi tu şi nu este nimic anormal din punctul lui de vedere. Poate doar visurile pe care le are uneori, când se trezeşte într-un apartament străin, apartament de bloc, nimic spectaculos în peisaj, un fel de buncăr în care trebuie să-şi irosească zilele - pentru celălalt eu acesta este numit coşmar. Și atunci care este existenţa reală ? Sau ce este realitatea de fapt ?

Nimic nu este mai important decât răspunsul la următoarea întrebare: câte aplicaţii poate creea mintea omului în acelaşi timp ? Tot atâtea câte dorinţe are ? Sau numai dorinţele principale pe care le consideră existenţiale ? Dacă este în stare de aşa ceva, atunci trăirile noastre multiple există doar în plan mental. Şi atunci ajungem la o singură concluzie: mai este important trupul ?

Dumneavoastră, domule. Aveţi o iubită după care regretaţi ?

Privirea profesorului m-a ales iarăşi pe mine. În clipa aceea m-au invadat îndoielile şi regretele prezenţei mele la conferință…

- Staţi acolo, nu vă ridicaţi… doar răspundeţi.

Simt cum privirile celor din sală s-au întors spre mine, se chinuie să observe pe cine a ales profesorul şi mai ales de ce, motivul…

- Da, am o iubită pe care o regret.
- Una ?
- Vă referiţi la întreaga mea viaţă ?
- Alege pe cineva care vă obsedează. Să zicem că vă pare rău că nu a fost mai mult, ori că s-a sfârşit înainte de a se întâmpla ceva deosebit. Înainte de a avea un copil cu ea.
- Da, este cineva după care regret în felul acesta.
- Ştiţi să existe şi foste iubite pe care dumneavoastră nu le regretaţi dar ele care vă regretă?
- Da.
- Câte ?
- Nu ştiu…
- Dar e simplu de aflat. Aveţi vise mai mult sau mai puţin erotice cu aceste femei ? Cu câte anume ?

Din sală se aud câteva chicoteli, profesorul pare să nu le sesizeze.

- Da, am vise erotice dar am şi vise în care mă cert cu ele. Sunt femei cu care am fost mai de mult. Cred că sunt patru persoane…

Profesorul se întoarce din nou la catedră.

- Domnul cu care am vorbit are patru trăiri paralele pe unele le conştientizează. Dumneavoastră doamnă, câte trăiri aveţi?

Mă ridic şi mă strecor printre rânduri spre uşă. Profesorul îmi barează drumul.

- Uitaţi cartea mea de vizită, când simţiţi nevoia să întrebaţi ceva, sunaţi-mă.

Afară mă sprijin de maşină şi privesc cartea de vizită. Ochii profesorului aveau ceva special. Telefonul clipeşte intermitent… două apeluri pierdute. Două mesaje şi două invitaţii: prima mă chema la Crossroads, cealaltă la Clubul Mojo BritRoom, ambele evenimente aveau loc în acelaşi timp. Onoarea mă chema într-un loc, sufletul în celălalt... Azi e marţi, dacă ar fi să mă iau după profesor, e ziua mea vulnerabilă.

Aleg Crossroads unde ajung când evenimentul tocmai începuse. Trec prin faţa artistului, pe acolo ducea drumul spre mese… câteva reflectoare îl orbesc pe artist, aşa că, trec la fix un metru de acesta și nu sunt văzut. Mă aşez la o masă şi păşesc în lumea iluziilor, artistul îmi zâmbeşte în timp ce cântă, e zâmbetul lui adevărat. Privirea îmi aparţinea doar mie, dacă înţelegi ce spun... şi mă simt bine.

Prea mult caz legat despre privirea lui de pe scenă, ea este de fapt un simplu act teatral şi necesar. Publicul are nevoie să-l simtă pe artist, să ştie că-i aparţine, că i se acordă atenţia care i se cuvine, pentru că a plătit bilet, altfel la ce bun ?

Artistul are întotdeauna privirea fericită, plină de viaţă, zâmbeşte optimist... cum povestea cineva că s-a întâmplat cu Alifantis la Târgu Mureş. Dar dacă faci greşeala să ieşi din lumea iluziilor, vei observa că ochii artistului ţintesc în gol, că are privire de pasăre oarbă din pricina farurilor sau reflectoarelor. Aici am greşit eu. Sustras realităţii, din lumea iluziilor am încercat să prind privirea omului de pe scenă şi nu privirea artistului. E poveste lungă aici… eram în Herăstrău, era lumină şi imposibil să nu fiu văzut. Atunci a cântat pentru mine şi apoi pentru ceilalţi. În definitiv şi asta-i o prostie… ştii cum e, dacă suntem mulţumiţi cu ce vedem-simţim-auzim... nu contează dacă lângă noi stă marele Eros sau doar un manechin de vitrină.

Domnule profesor, aţi văzut privirea scriitorului atins de muză ? Este aceeaşi cu privirea artistului pe scenă. Arde ţintindu-te dar nu te vede, cel mult ştie că eşti acolo... prin mulţime, iar tu, un simplu punct aflat în public nu poţi decât să te simţi bine în lumea iluziilor tale. Eu? Eu am fost convins că mi-a dedicat o privire, ca altădată, dar asta numai pentru că am ieşit din cerc, din lumea iluziilor. E dreptul tău să faci deosebire dintre real şi iluzoriu.

Dumneavoastră, domnule profesor, ştiţi cel mai bine ce înseamnă obsesiile. Vorbiţi despre ele, ţineţi seminarii, cine naiba nu are obsesii… şi de fapt care e definiţia obsesiei ? Un gând care te lasă în pace rareori şi asta numai sub imboldul uitării. Până într-o zi când realizezi că te afli într-un loc unde prezentul şi trecutul se contopesc şi nu înţelegi ce se întâmplă cu tine. Atunci devii vulnerabil, nu cred că e vorba de nicio aplicaţie mentală. Ce faci când descoperi că-n tine nu se află suficientă putere să scapi ? Foloseşti cuvinte care-ţi vin în minte, poate nici ele nu-ţi aparţin sau nu au sens… uite aşa a apărut prima rugăminte adresată vidului care s-a format între noi:

- Ajută-mă să scap de tine...

Asta am şoptit atunci şi i-am întors privirea artistului. Ştiţi ce am găsit ? Doi ochi orbiţi de reflectoare, fără culoare, nuanţe, două găuri care zâmbeau şi atât.

Ştiţi ce am făcut mai departe ? Am repetat rugămintea copilului de lângă mine, da… copilul artistului.

- Ajută-mă să scap de ea... am spus. Ei bine atunci a avut loc o primă reacţie pentru că acest copil era real, îi puteam atinge faţa, părul, iar ochii copilului mă vedeau, mă cercetau curioşi. Asta însemna că exist în viaţa reală, nu pluteam în vreo aplicaţie celestă sau mentală. Mai mult, m-au întreabat curioşi:
- De ea ?!...

Am clătinat că da şi am fixat serios privirea verde, privire care a văzut multe, care a plâns, a râs, a îmbrăţişat.
- Nu pot, răspunde şi ridică din umeri. Poate cineva ? îmi întoarce întrebarea.
- Nu știu... am răspuns dar în gând aveam convingerea că putea cineva.

Domnule profesor, aceste întâmplări nu se produc degeaba. La ce-mi foloseşte întâlnirea de marţi după miezul nopţii ? Celălalt eu doarme fericit în braţele ei… ce bucurie extremă ! Trăiască mintea mea bolnavă ! Ea mă face fericit virtual, căci este tot un fel de calculator, nu ? Pot naviga pe internet cu ajutorul direct al propriului creier.

Ce s-a întâmplat după ? Ei bine, copilul a mai stat câteva minute lângă mine, apoi s-a ridicat şi a plecat, venise prietenul ei. Le-am simţit privirile, sunt un obiect de studio, domnule profesor. Aşa cum sunt pentru dvs, cum sunt pentru Marian Badea sau pentru Marius Constantinescu.

Am strâns o coală de hârtie pe care am mâzgâlit rânduri, am mototolit-o cu ură şi-n cap auzeam literele cum se prăvăleau precum stâncile munţilor. Nu-mi mai era bine acolo, nu mă mai simţeam confortabil, aşa că m-am retras în lumea iluziilor mele. V-am zis, este precum algocalminul fiolă, îşi face rapid efectul și astfel vizitez locuri nemaiîntâlnite.

Apoi ? Mai contează ce am făcut apoi ?

Bine, apoi am felicitat artistul, schimb de zâmbete… muuua ! muuua ! ce teatru ştim să jucăm. Am plecat, am plutit spre ieşirea din club, am plutit spre maşină, spre casă, spre pat şi spre noapte.

Dezintoxicarea de amintiri se face în mai multe feluri, domnule profesor... la urma urmei e vorba de o compensare, talerul care s-a dus la dracu’ trebuie ridicat cumva să-l menţii în cumpănă. Când primeşti o doză prea mare de realitate, cauţi scăparea în alcool, opium sau orice alte algocalmine, toate au acelaşi scop: retragerea în iluzii. Devii Don Quijote, doar că morile de vânt se transformă în monştrii reali... ce faci atunci? Recurgi la excese, priveşti cercul desenat în jurul tău, de nicăieri apar restricţii… Nu păşi dincolo ! Nu călcă iarba ! Nu face dragoste ! Nu gândi !...

Domnule profesor, vă place în Paradis ? Mie, nu. E plin de interdicţii şi mie nu-mi plac interdicţiile. Iar dacă vezi aceste interdicţii atunci cu siguranţă ai păşit în paradis. Te regăseşti sub forma unui copac rar şi scump, eşti cea mai privită fiinţă, eşti eroul care aduce umbra şi pe care nimeni nu are voie să-l atingă. De strajă stau soldaţi de plumb şi încă o interdicţie scrisă cu majuscule pe o tablă nouă, galvanizată prinsă în patru cuie adânc înfipte în scoarţa ta: Nu atingeţi ! Totul se plăteşte, chiar şi minunea care te-a transformat într-un copac unic pe care nimeni nu are voie să pună mâna.

Noaptea de marţi s-a terminat când lumina difuză de toamnă blestemată încerca să privească în cameră cu privirea ceţoasă, orbită de lumina veiozei ca de un reflector în ochii artistului.

Cât timp voi trăi, nu voi renunţa niciodată la iluziile mele. Pentru că am văzut în ochii ei apusul... deasupra balconului, fix o oră de urcat pieptiş, se zăreau Babele şi Sfinxul din Bucegi. Povestea lui Eros şi Psyche s-a terminat... pe rând au dispărut Eros, Psyche, Zeus, artistul, ultimul ce coboară de pe scenă stinge lumina, pune lacătul nopţii de marţi... iar eu ? Eu îmi îmbrăţişez manechinul şi trăiesc mai departe în lumea iluziilor.

Pentru că vezi tu, iubirea este o boală incurabilă căreia îi cunosc deznodământul dar mă prefac că nu-l ştiu.

Să luăm de exemplu fantasmele în care trăim majoritatea din noi, iluziile sau speranţele care ne dau forţa să facem un pas, apoi încă unul... Eu unul recunosc, trăiesc printre iluzii, între ele teoretic ai întotdeauna o şansă.


Să ne întoarcem cu faţa la Don Quijote şi ne iradiem de teribilismul acţiunii lui... sau dacă tot este un text interactiv bazat pe comentarii vă las pe voi să vă gândiţi şi să luaţi la întâmplare alt personaj.

Ce se poate face într-o lume a iluziilor? Eu pot face multe lucruri, aici este locul unde mă simt acasă, sunt liniştit şi îmi ating toate obiectivele. E suficient să închid ochii şi pot ajunge oriunde, în felul acesta am fost plecat în Suedia de multe ori, am urmărit toate spectacolele formaţiei ABBA, am aici o familie perfectă alături de cea mai perfectă femeie din lume, sunt iubit şi încurajat să scriu ori să organizez întâlniri amicale, am o casă, cea mai mică locuinţă din lume… e situată într-o pădure de pini. De acolo văd munţii, cerul şi marea. Dar cel mai important lucru trăind în lumea iluziilor am reuşit să găsesc cei mai de nădejde prieteni atunci când în realitate îi simt pe toţi că au plecat. Căci s-au întâmplat şi astfel de lucruri, doamnelor, domnilor... iluziile sunt precum algocalminul, nu te mai doare nimic un timp şi de fapt nu asta vreau ? O să spuneţi că niciodată iluziile n-or să mă vindece, aveţi dreptate. În schimb nu am dureri, sunt imun şi pot păşi spre ziua următoarea, spre următorul anotimp.

Ştiu ce veţi spune acum. Că vârsta nu m-a înnobilat cu nicio înţelepciune, niciun laur nu stă pe fruntea mea, am trăit degeaba... vedeţi ce uşor se dau verdicte ? Şi poate aveţi dreptate, poate tocmai de aceea am fugit din rai, căci am făcut-o şi pe asta… Era prea multă ordine şi mai ales nu aveam voie să iubesc aşa cum simțeam eu nevoia să iubesc. Şi nu mă refer la dragostea pe care o au locuitorii paradisului pentru Dumnezeu, nu ! Din fericire gândesc la un nivel suburban, vorbesc despre dragostea pe care o poartă un bărbat pentru o femeie şi la toate repercursiunile iubirii lor, la dragostea reală săvârşită de un cuplu şi care, de ce oare, nu sunt permise în rai. Paradisul este plin de restricţii, la fel ca la mânăstirea Prislop din munţii Apuseni: Nu călcaţi iarba ! Nu rupeţi iarba ! Nu rupeţi florile ! Ajungi în paradis şi dai de aceleași interdicţii: Nu faceţi dragoste ! Nu vă sărutaţi ! Eu n-am putut accepta restricţiile şi am fugit.

Să revin la text... la Eros şi a lui frumoasă Psyche. Desigur şi aici dăm de o interdicţie, aceea de a păstra dragostea oarbă, altfel Zeus te pedepseşte şi te desparte definitiv... mai mult, o ia el de soţie. Nimic mai simplu pentru un Zeu care-ţi aplică diverse corecţii de la înălţimea poziţiei sale.

Legenda celor doi, Eros şi Psyche, spune că femeia neputându-se mulţumi doar cu dragostea care îi era oferită, a vrut neapărat să vadă chipul iubitului... şi, în timp ce acesta dormea, a venit cu un opaiţ aprins. O secundă a zărit faţa celui drag, pedeapsa a fost aplicată imediat și cei doi au fost despărţiţi definitiv. Am completat povestea cu o morală de bun-simţ: dragoste o poţi accepta sau refuza, dar niciodată nu o poţi cerceta.

Am încercat să cercetez iubirea, din egoism, din gelozie, din prostie... nu ştiu şi nu are importanţă. Precum eroii din legendă, am pierdut… ce rămânea să fac ? Să înlocuiesc Erosul cu ceva care îi seamănă, hai să-i spunem manechin. Desigur putem improviza: mască, perucă, operaţii estetice… dar esenţa este aceeaşi. După aceea urmează exerciţiile, zilnic te minţi şi-ţi spui că manechinul are suflet, că este dragostea ta... în cele din urmă crezi şi uiţi pierderea suferită. Iar ajung la extraordinarul dar pe care Dumnezeu ni l-a oferit cu generozitate: uitarea. Probabil că este unicul dar compensatoriu vieţii pe care trebuie să o ducem până la sfârşit. Puţini realizează cât de nepreţuit este acest har: uitarea.

Nu, domnule profesor, nu voi folosi adresa din cartea dumneavoastră de vizită. La ce bun ?

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!