poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1540 .



Fata din Cassiopeia
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sache ]

2011-12-03  |     | 




- De data asta ce ai mai făcut?

Întrebarea a străbătut într-o fracțiune de secundă spațiul dintre ușa coridorului și masa de scris. Am uitat să-ți spun, în săptămâna care a trecut am adus modificări apartamentului, am eliminat o parte din mobilă, am făcut rocade între cele rămase și am lăsat strictul necesar. În plus am împodobit bradul în luna noiembrie, desigur, brad din plastic, de mult nu mai cumpăr din cei sacrificați înaintea Crăciunului, precum porcii.

Nu m-a uimit apariția lui, îngerii n-au avut niciodată nevoie de chei potrivite să intre prin case. Eu mă aflam în camera de lucru, trecusem dincolo de liniște, devenisem de o apatie totală și în fiecare minut străbăteam spații uriașe căzând în gol, îmi închipuiam că am aripi chiar dacă realitatea dovedea contrariu și mă prăbușeam într-o dimensiune infinită, întunecată, fără zgomot, prăbușire acceptată din care nu îmi doream să ies.

Pe strada dintre camera unde lucrez și dormitor sau pe cealaltă stradă, dintre bucătărie și baie, se află două pustiuri de culori diferite, le-am numit deșertul albastru și deșertul galben. Nu mai știu de câți ani vântul și lumina pârjolesc nisipul și orizonturile lor, aparent le micșorează ca apoi să le întindă peste limita toleranței, locuri pe care ar fi trebuit să le părăsesc imediat dar nu reușeam pentru că îmi semănau prea mult, făceam împreună corp comun, dacă înțelegi ce spun. De la o vreme aceste pustiuri s-au schimbat, au devenit urâte și rele, ca mine, eram la fel de urât și de rău și nimic nu ne putea modifica înfățișarea, nici zugravul-instalatorul-vecina-de-la-doi, deșerturile de care-ți spun făceau parte din structura mea de rezistență.

În noaptea când îngerul m-a întrebat ce-am mai făcut, scriam pe întuneric, mă obișnuisem să lucrez în felul acesta, lumina mă deranja, îmi expunea un peisaj din cale-afară de posac, culoarea albastră avea un avantaj față de cea galbenă, ascundea cicatricile, numai că ele existau oricum și dureau mai ales toamna, între ele și lumea exterioară se întindeau straturi-straturi de carne și piele. Când a intrat în casă, îngerul a aprins lumina de pe coridor, apoi pe cea din cameră.

- Hai spune, ce-ai făcut?

M-am întors spre el, ochii făceau eforturi să se obișnuiască cu radiațiile pe care le degaja fața lui, căutam să îl simt și nu puteam, avea o protecție atât de mare încât nu reușeam decât să întrezăresc umbre și nuanțe. I-am povestit cum am umblat o săptămână întreagă pe străzi în căutarea locului-unde-să-mă-simt-bine, nu am găsit decât o cofetărie cu vitrinele spre stradă. Înăuntru o fată mânca o prăjitură, nu se grăbea, se mișca încet de parcă plutea. M-am așezat lângă vitrină și am privit-o, nu mă mai săturam de ea. Așa au trecut ore, zile, anotimpuri, au început să-mi cadă frunzele, pentru că fata nu se grăbea, dimpotrivă, părea să tragă de timp, să trăiască momentele acelea la maximum, stătea pe un scaun cu spătar, când și când își ducea mâna cu lingurița în prelungire și rupea o bucată minusculă și dulce, o ridica, o trecea printre buze, o lăsa în gură, de acolo nu mai știu ce se petrecea.

Plictisit și cu frunzele căzute, m-am așezat pe trotuar cu fața spre ea, mi-am zis: fata asta este specială pentru că are păr, nas, ochi, urechi, mâini și picioare, nu știu dacă mai avea loc și pentru suflet, de unde mă aflam nu se zărea niciun abur tainic, poate din cauza aglomerației de organe din interiorul ei frumos, abia te puteai strecura pe acolo, iar pe bulevardele ei erau manifestații, umblau muncitori-țărani-intelectuali cu steaguri în mâini, embleme cusute pe cravate, eșarfe și fanioane de toate culorile.

I-am făcut semn, eu, cum ți-am spus, stăteam afară, pe asfalt, începuse ploaia, canadiana era deja udă, ea se afla în același loc, mânca prăjitură, se lăsase întunericul, apăruseră stele, lună, comete și tot felul de meteoriți mai mici, ca să mă poată observa mi-am lipit nasul și buzele de sticla vitrinei și am început să-i vorbesc. Se formau aburi, cercuri - cercuri care după câteva clipe dispăreau, vitrina avea gust amar, de praf, îi vorbeam mereu, îi spuneam cât de mult o iubesc pentru că avea păr, ochi, mâini, picioare și trup, despre suflet nu ziceam, nu îl vedeam, poate exista dar era ascuns după vreun ovar. În cele din urmă a tresărit, mă văzuse, acum se uita la mine și mesteca. Probabil arătam destul de hidos așa lipit de vitrină, pentru că fața îi era toată o grimasă, mânca și se strâmba la mine, deci era o ființă rațională, avea reacții umane, probabil respira la fel ca mine, oxigen combinat cu tot felul de arome de oraș. M-a bucurat descoperirea, în sfârșit întâlnisem o femeie din aceeași specie care ar fi putut să mă iubească.

- Și te-a iubit?

Intervenția lui m-a tulburat, uitasem de înger și de vocea lui gravă. Ai răbdare că o să afli, am spus vădit deranjat.

După un timp a terminat prăjitura, a împins farfuria în mijlocul mesei și a băut apă dintr-un pahar, încă o asemănare între noi, ambii eram dependenți de aer și apă. S-a ridicat și a ieșit din cofetărie, stătea în spațiul ușii, iar se strâmba, era nemulțumită de ploaia mocănească de afară, a desfăcut o umbrelă mare și portocalie, era deci o fată precaută, mi-am zis, vezi, am știut din prima clipă că-i plină de calități, a meritat să o aștept atâția zeci de ani. Protejată de umbrelă s-a apropiat de mine, m-a privit de la înălțimea ochilor, de undeva dintre stelele așezate în W, parcă Cassiopeia se numește constelația și m-a întrebat dacă vreau să îi spun ceva. Vorbea aceeași limbă cu mine, hai să recapitulăm: era umanoidă, rațională, precaută, consuma aer, prăjitură și apă, vorbea românește pentru că o înțelegeam, i-am răspuns în același fel, îi ziceam că sunt sufletul ei pereche dacă știa ce înseamnă asta și păream convingător. A zâmbit și mi-a spus că a mai auzit expresia, era deja prea uzitată, devenise un laitmotiv, o găseai în orice cântec, în orice poezie de dragoste. Pe lângă toate cele enumerate mai sus, să adăugăm ceva, era o femeie cultă, citise literatură și ascultase muzică. Pe neașteptate a început să se scotocească prin poșetă, a scos un portofel din piele, din portofel a extras o hârtie de cinci lei și m-a sfătuit să-mi iau o pâine și trei felii de salam, zice: să fie primit, pentru sufletul lui tata.

Stăteam cu bancnota în mână și nu înțelegeam despre ce tată vorbește, ce suflet, dar alte explicații nu am primit, s-a întors pe tocuri în piruetă și a plecat, a traversat strada. Þi-am spus, afară ploua și se grăbea să ajungă acasă neumezită, nestropită, neprihănită și așa mai departe. Atunci am început să rup bancnota în fâșii subțiri, rupeam și le aruncam în sus, să plutească cât mai mult până să cadă, degeaba, le uda ploaia și picau, le lua un izvor și dispăreau în canal. Se prăbușeau într-un spațiu infinit și întunecat, fără zgomot, prăbușire pe care o cunoșteam prea bine, mă transformasem în bucăți subțiri de hârtie care cădeau continuu pentru sufletul lui tata. Când am terminat de rupt, m-am ridicat și am venit aici, în camera de lucru, te așteptam.

- Nu trebuia să rupi banii, mai bine îi dădeai cuiva care avea nevoie de ei.

Am privit îngerul încărcat de protecție divină și m-am întors la lucrul pe care-l făceam atunci când a intrat pe coridor. Aveam de terminat ceva important dar îngerul tot insista să mă urc pe aripile lui, aveau la capete un fel de trepte pe care să-ți sprijini picioarele, să nu aluneci, așa sunt îngerii, se gândesc la toate, mă sfătuia să mă țin bine, să nu îmi dau drumul sub nicio formă, trebuia să ajung nealterat într-un loc secret.

Cum spuneam, îngerul devenise din cale afară de agasant, nu înțelegea că aveam ceva de terminat, secționam un vas sangvin și eram uimit că nu durea deloc, o injecție ar fi fost cu mult mai păcătoasă.

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!