poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1572 .



Foișorul cu vise - XII -
proză [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [YLAN ]

2009-06-16  |     | 



Îmi este din ce în ce mai frig aici, în foișor. Poate fiindcă a început să coboare seara peste curtea asta părăsită. Mă copleșesc acele amintiri reci, dureroase, care mă fac să mă strâng ca un arici sub pătura de frunze jilave a vieții mele. Simțeam atunci, în dormitorul Fabiolei, un dispreț pe care voiam să-l arunc ca pe o haină putredă peste trupul meu rănit de vorbele ei, contorsionat de amintirea nopților cu Anelie. Un sentiment scârbos, gelatinos și greu mi se cățăra pe umerii plini de o vină morală, pe care chiar dacă aș fi putut-o împărți cu Fabiola – ținând cont de nedreapta ei tăcere privitoare la copilul nostru – nu am făcut-o, căci nu voiam să sufere și ea. Suferința mea îmi era de ajuns. Am privit-o atunci cu încrâncenare și am încercat să caut o barcă de salvare în oceanul acela de spaime, ce amenința să mă scufunde în mocirla unui păcat capital.
- De unde până unde Anelie, copilul meu? am strigat eu, copleșit la gândul unui incest care mă va condamna la recluziune eternă.
- Parcă spuneai că îți aduci aminte de cele trei nopți din București...
- Da, mi-aduc aminte, dar...
- Dacă îți amintești, atunci vei putea să-ți explici mai ușor totul, Darius...
- Și eu de ce nu am știut nimic până acum. De ce? De ce, dacă Anelie era copilul meu? Nu, nu este adevărat! Nu poți suporta gândul că altcineva ți-a luat locul! Mai ales că acea ființă este fiica ta. Pe care, am înțeles de la ea, că nu o suferi. Că relațiile dintre voi sunt mai reci decât apele Groenlandei! De ce? De ce nu mi-ai scris? Aș fi venit în genunchi să fac acel test...
- Ce rost mai avea testul, prostuțule? Ce rost mai avea, din moment ce eu simțeam că tu ai fost cel care i-ai dat viață? Nu ți-am scris nimic, fiindcă știam ce va urma. Dacă te-aș fi chemat să faci testul de paternitate, ai fi venit cu posesia ta acaparatoare. M-ai fi obligat să mă întorc în România. Și atunci, adio carieră...
- Și așa ai renunțat la ea...
- Cine ți-a spus asta?
- Renate Rösslinger, prietena ta cea mai bună...te-am căutat la München...dar tu și soțul tău vă mutaseți de la adresa pe care o aveam...
- Renate...! a izbucnit Fabiola într-un râs nervos. Ce era să le spun celor din orchestră? Că atunci la București mi-am întâlnit iubitul din copilărie și mi-am desfăcut cracii în fața lui, ca ultima femeie ușuratică. Eu, femeie măritată...
- Și atunci...cariera ta?
- Franz a divorțat de mine. M-am întors la Köln, la părinți...
- Din cauza asta tăcerea ta față de Renate... Și cum ai ajuns doamna Rastignac...la Paris?
- Am crescut-o pe Anelie până la un an. În acea perioadă nu am mai fost în turnee. Apoi, când mama a putut să aibă singură grijă de Anelie, am început să merg la fel și fel de întruniri muzicale în Köln. Să-mi recapăt încrederea în mine. Și setea aceea nemistuită de a cânta, care mă părăsise odată cu nașterea lui Anelie. Tata era director adjunct la Volkswagen și m-a luat cu el odată la Salonul Auto de la Paris. Acolo l-am întâlnit pe soțul meu actual, Leon. La o recepție, unde fusesem invitați. A fost sau n-a fost dragoste, nu-ți pot spune. El este mai în vârstă decât mine cu 15 ani. M-a acceptat fără rezerve cu un copil pe care-l târam după mine ca pe un trofeu câștigat pe un câmp de luptă, dar care nu mi-a adus glorie... Dar pentru mine a fost o mână întinsă...
- O mână ți-a întins și Franz, facilitându-ți intrarea în Orchestra camerală, la München, nu? am răsucit eu cu răutate cuțitul în rană.
- Da, poți să mă acuzi, dar asta-i viața...Leon este dirijorul Filarmonicii din Paris...
- Filarmonica din Paris, am șoptit eu ca sub transă. Preludiile lui Chopin?
- Ce coincidență bizară, nu? Viața pare un cămătar care ne salvează de la deznădejdea clipei, pentru a ne ipoteca apoi fericirea pentru totdeauna...Ori de câte ori interpretam, acolo, în Palais Garnier, Opera parisiană, acele preludii, eram din nou în foișorul nostru cu vise. Alături de tine, căci știi că n-am să te pot uita niciodată. Chiar dacă ți-am greșit atât, știu că m-ai iertat...și că am fost tot timpul în sufletul tău.
- Știi că așa va fi mereu! Dar totul pare cusut cu ață albă... Nu cred în povestea asta cu mine în postura de tată! Fiindcă, dacă Anelie ar fi copilul meu, nu văd de ce nu o poți suferi.
- Fiindcă din cauza ei nu am putut să mai plec, așa cum o făceam odată, în turnee strălucitoare. Am pus odată muzica înaintea sentimentelor mele pentru tine, îți dai seama că nu mi-ar fi fost greu să o deposedez și pe ea de iubirea mea totală. Cea pe care am închinat-o pianului, muzicii. Însă, de când am născut-o, totul s-a schimbat în cariera mea... totul a devenit opac...fără lumina dinainte...pot spune chiar că din cauza ei m-am și ratat. A fost un copil bolnăvicios, care m-a ținut tot timpul în casă sau prin spitale...
- Ce vină putea avea un copil, căruia probabil i-ai ascuns tot timpul cine este adevăratul ei tată? Fiindcă trebuia să pui mai presus de noi cariera ta! Þi-ai ascuns viața în spatele unui pian, îndărătul clapelor albe – împlinirile tale – și a celor negre – decepțiile mele!
- Am vrut un singur lucru: să pot fi eu însămi în continuare, o mare artistă, dar și să am de la tine un copil, care să-ți țină locul, fiindcă nu mă puteam gândi la faptul că m-aș întoarce vreodată în România. Tot timpul m-am protejat în relația mea cu Franz, pretextându-i că va veni și clipa când vom avea un copil. Voiam doar să te mai văd o dată. De aceea, prin prisma poziției mele privilegiate în cadrul Orchestrei camerale am insistat să facem un turneu la București. Să stăm unul lângă altul, ca în nopțile acelea minunate din foișor, și, după ce ne vom despărți, să fiu sigură că voi da naștere copilului tău. Copil despre care Franz ar fi trebuit să știe că este al lui. Dar el a fost mai inteligent decât mine. Prezența unui bărbat în camera mea la o oră târzie din noapte l-a pus în gardă și, când am rămas însărcinată, nu l-am mai putut păcăli. A ținut morțiș să facem testul de paternitate. Ce puteam să invoc pentru a nu-l face? Dar am simțit că mă voi răzbuna pe el, atunci când va vedea că nu el este tatăl. Cu riscul divorțului nostru!
Aș fi vrut să mă smulg de lângă clipa aceea nemiloasă, care mă arăta cu degetul lumii. Ca pe un monstru patern ce abuzase de floarea virginității copilului său, chiar dacă eu nu știam nimic în acele seri de la 2 Mai. Eram distrus. Nici n-am observat când Anelie a revenit în cameră.
- Ei bine, ați depănat amintiri? a declamat ea sarcastic, privindu-ne pe amândoi dintr-un turn de fildeș acoperit cu o calotă de gheață.
- Te rog să-l conduci pe Darius în bibliotecă și să-l prezinți tatălui tău. Te aștept să discutăm!
- Cred că nu avem ce discuta! Credeam că voi găsi o mamă bolnavă și în căutare de mângâiere filială, dar tu ești parcă mai îndârjită decât ultima oară când ne-am văzut. Când am plecat la studii. Acum îmi explic criza de nervi, paranoică, pe care ai făcut-o când ai aflat că vreau să urmez medicina la București. Mi-ai împuiat capul cu tot felul de tâmpenii cum că Bucureștiul este un oraș de tentații ieftine! Îți era teamă să nu-l întâlnesc pe Darius acolo? Ca profesor, puteam oricând să dau ochii cu el. Vezi, de atunci, din clipa aceea nevinovată a plecării mele, te-ai gândit ca nu cumva altcineva să împartă cu tine inima lui. Ai avut vreo premoniție din acelea cu care ți-ai tapetat viața, alături de aplecarea bolnăvicioasă spre chiromanție? Mă înșel cumva? Recunoaște, nu aveai prieteni în Cluj, așa cum spuneai, care să te sfătuiască să mă înscriu acolo. M-ai mințit! Structura ta orgolioasă ți-a șoptit că așa era cel mai bine. Trebuie să-mi spui, totuși, aici, față de Darius, de unde vă cunoașteți?
- Ne cunoaștem de mult. Dintr-un timp despre care nici tu, nici tatăl tău nu știți nimic. M-am născut și mi-am petrecut copilăria minunată în România. Acolo ne-am cunoscut. De pe vremea acestui foișor sub care mi-am ascuns noapte de noapte visele.
- Tu, în România? Nu se poate! Este strigător la cer să afli astfel de lucruri despre mama ta, după atâția ani! De ce, de ce te-ai ascuns de mine... de tata... de noi? Asta explică româna ta perfectă...Și nouă ne-ai spus mereu că ai avut prieteni buni la Cluj, că ei sunt cei cu care ai corespondat, cu care te-ai mai întâlnit cu ocazia unor turnee și de la ei știi limba... Erați copii când v-ați cunoscut?
- Da! Niște copii prostuți!
- Atunci pot sta liniștită că între voi nu au fost altceva decât mângâierile platonice ale adolescenței...
- Poate că a fost mai mult, Anelie, a murmurat Fabiola privindu-mă ca pe un peisaj pe care l-ai atârnat undeva, în cămăruța intimității tale, pentru a-l putea privi oricând dorești. Au fost trei nopți într-un turneu în București. Nopți pe care nu le pot uita niciodată! Pe care nu le vom putea uita niciunul dintre noi!
- Vrei să mă faci să sufăr! Pe nedrept! Și știi cât mă dor vorbele tale!
- Te va durea și mai mult crudul adevăr pe care îl vei afla! Imediat ce îl vei conduce pe Darius în bibliotecă!
Am cunoscut în biblioteca familiei Rastignac un om deosebit de amabil și blând. Leon nu știa, bineînțeles, povestea dintre mine și Fabiola. Ca să nu mai spun de cea de care mă rușinam acum, târând după mine un cavou de regrete și disculpări care nu ajutau nimănui, din păcate – iubirea dintre mine și Anelie. N-am apucat să vorbim prea mult, căci am auzit strigăte de disperare, glasurile celor două femei care duceau o luptă nedreaptă, nemiloasă. Anelie a năvălit în bibliotecă. M-a fulgerat cu privirea și s-a aruncat în brațele tatălui ei( eu tot pe el îl consideram a fi tatăl ei, indiferent de ceea ce îmi spusese Fabiola).
- Tati, tati, spune-mi că nu este adevărat!
- Anelie, draga mea, ce s-a întâmplat?
- Spune-mi, spune-mi că tu ești tatăl meu...Tatăl meu adevărat...
Leon Rastignac a plecat capul în bărbie, privind tulburat valurile domoale ale covorului de Buhara ce îmbrăca biblioteca.
- Anelie...draga mea...ai vorbit despre asta cu Fabiola?
- Da! Mi-a spus cu o răceală incredibilă că tu nu ești tatăl meu adevărat. Că m-ai înfiat...Că altcineva îmi este tată...
- Anelie, nu am vrut decât ca Fabiola să mă iubească atunci când am hotărât să fim împreună. Nu m-a interesat cine îți era tatăl. Fiindcă erai atât de scumpă și nevinovată. Iar când un bărbat iubește cu adevărat o femeie, iubește cu aceeași ardoare tot ceea ce este legat de ea, tot ceea ce îi aparține. Cu bune și cu rele. Totul!
- Nu se poate! Nu te-ai gândit la cât voi suferi dacă vreodată voi afla acest secret nemilos? Darius, cred că nu ai crezut o iotă din minciunile mamei... Se simte frustrată de relația dintre noi...nu vrea să împartă cu nimeni ceea ce are ascuns în inimă!
- Anelie, a intervenit Leon Rastignac, mama ta nu a mințit niciodată...
- Așa ai crezut tu, tati... dar nu știi multe, foarte multe...
- De ce îl amesteci pe domnul Darius în toată această poveste? Între tine și Fabiola?
În acea clipă Anelie și-a dat seama că bietul și bunul ei tată nu avea de unde să știe cine sunt eu. Poate credea că sunt un prieten bun care o însoțise la Paris, profitând de vizita ei. Începutul discuției noastre din bibliotecă fusese sfâșiat de intrarea intempestivă și dureroasă a lui Anelie. Se vedea că Leon nu cunoștea nimic de îndepărtata mea relație cu Fabiola. Cu atât mai puțin despre ceea ce se întâmplase între mine și Anelie, poveste care acum mă dezgusta, mă făcea să mă simt mic. Ultimul om într-o lume de oameni de nimic. Nu puteam nici măcar să o mai privesc. Mă îngrozeam la gîndul că strânsesem în brațe fructul iubirii dintre mine și Fabiola. Iubire de câteva nopți. Iubirea ce naște copii din flori. Condamnați etern la a nu-și cunoaște adevăratul tată. Tată ce poate deveni oricând călăul viselor ei de fată...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!