este cel ce îți provoacă indiferența
atunci când între camarazii care se întorc pe la casele lor
cu ranițele doldora de scrisori nedeschise
unii lăsându-și cârjele în gradină să le crească frunze amare pentru rănile
din tranșeele pieptului
alții scoțându-și muțenia pe prispă să capete glas
coboară sicriul cu miros de lemn ars


îți sunau trâmbițele în suflet
zgura aruncându-ți-o în palmă timpul cu cadranele căzute
se auzea în megafonul cazărmii
“e timpul să mori pentru țară”
da, pentru țara de nicăieri
pe un front departe de pajiștea cu cirezi cuminți
unde nimeni nu știe cum strămoșii te strigă
pe nume de răsfăț
nu te-a văzut cum treci prin lume
agățându-ți iubita de stele
acum ai parte de fanfare si onoruri
în aceeași zi a fiecărui an
multă agitație
multă inflație de cuvinte
și apoi uitare
un secol, un mileniu de uitare
până când un alt război, mai mare
îți va răscoli iarăși mormântul
cu obuzele chemării sale

ți s-a vărsat mirul pe nume
și mi-e teamă că țara de care ai fugit atâta timp
ți-a ridicat colibă în grădinile îmbolnăvite și ele de uitare