lichid

Poemul acesta m-a atras într-un fel anume. Pentru că are o durere limpede (deloc simplă) iar titlul pare că ştie să dezvăluie felul în care iubirea a modificat consistența ființei. Începutul curge, bine simţit şi subtil, dintr-o contradicţie: lichidul poate lua forma vasului în care se află, dar sufletul nu mai găsește nici măcar un vas potrivit. Sufletul nu mai e o entitate (care suferă) ci doar o materie instabilă. Am gustat imaginea centrală: “„când iubirea te-a cusut / strop cu strop prin mine / pe pânza articulată aproape perfect!”) şi am surprins o schimbare surprinzătoare de material (de la lichid la țesătură). Pare că iubirea a avut forţa necesară şi nu doar i-a apropiat pe cei doi ci i-a cusut efectiv unul în celălalt, într-o construcție vie, alcătuită din puncte de întâlnire, din legături care au ajuns să funcționeze ca o singură structură. Iubirea devine parte din anatomia celuilalt. Fiecare ochi al țesăturii este făcut din fire care se întâlnesc şi nu mai poți spune cu precizie unde se termină firul unuia și unde începe al celuilalt. În jumătatea a doua a textului, după plecarea celuilalt, problema devine cum să se desprindă din forma pe care au construit-o împreună. Verbul folosit, cu talent („a retrage”), nu vorbeşte despre dor sau abandon, ci despre o operație imposibilă (cum să-ți retragi viața din locurile în care ai depus-o). Iar alcătuirea „mușchii cusăturii” nu mai pare o metaforă decorativă ci efectiv o anatomie comună. Finalul, dureros, se scurge într-un paradox: sufletul se întoarce, dar nu se întoarce întreg, e primit înapoi rupt. Cumva unele explicitări înghesuie cuvintele (poate aşa ai vrut). Pare că poemul ne spune “nu mai știu cum să fiu numai eu, fiindcă iubirea a devenit materialul din care sunt alcătuită”. Iar la plecarea unuia rămâne o rană care are chiar forma legăturii dintre ei. Despărţirea exprimă aici un preţ intim ce poate fi plătit pentru împlinirea (într-o ţesătură) cu celălalt. Frumos, frumos poemul acesta. La bună citire!