via era departe drumul era lung
noi eram obosite
ne opream în șanțuri și ațipea
aveam grijă să nu-i intre puful de păpădii
în nas în urechi
dormea cu capul plecat pe spate
și gura deschisă

o apucam de maxilare și încercam s-o închid
mi se părea că ar putea înghiți cerul
și-atunci ce ne-am face fără cer
am trăi veșnic
pentru că oamenii nu ar mai avea unde se ridica
sau spre ce tinde

pâmântul era ud și noi eram ploaie
și via parcă venea spre noi
cu poame cu butuci cu rădăcină
îi scurgeam câte o bobiță
în gura deschisă ca o groapă

culegeam struguri îi aruncam în găleată
mai aruncam câte o privire în alte șanțuri
nici un om nu mai dormea cu gura deschisă
atunci am țipat

era prea mult pentru o cojiță subțire
bobițele se spărgeau
împroșcau cu o substanță albastră
aproape violetă
( păpuși cu mișcări exacte o numeau sânge )

au crescut păpădii în jurul ei multe multe
ca pe un câmp căscat
într-o bună zi nivelat asfaltat
bulgării se mișcau sub roțile unei mașini vechi
ca porumbul într-un aparat de popcorn




(MINUNEA VA VENI MAI TÂRZIU, ed. Feed Back, Iași, 2011)