poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3253 .



Despre dat și manifestare
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Clara-Emilia ]

2007-10-16  |     | 



În limitele unui dat inițial, care e înăscut, datele noastre sunt mereu altele. Aceste date, mereu altele, sunt la originea actelor noastre. Mai mult, ele explică de ce acționăm într-un mod mai curând decât în altul.

Dacă datele noastre sunt altele, noi înșine suntem alții. Dar cum acționăm în acord cu datele noastre, care nu sunt altele decât în limitele unui dat înăscut, noi rămânem noi înșine. Actele noastre sunt astfel tot atâtea manifestări ale sinelui nostru. Pentru ceilalți, aceste manifestări devin datele lor referitoare la noi. La rândul lor, ceilalți se manifestă în acord cu datele lor, și deci în acord cu ei înșiși. Aceste manifestări, pentru noi, devin datele noastre referitoare la ei.

Am putea spune așadar că lumea există ca dat și manifestare. Riscurile nu sunt însă neglijabile, dat fiind că viziunea dihotomică, pe care o astfel de formulare o induce, s-a dovedit până acum pe cât de sterilă pe atât de greu de depășit. În ultimele decenii se vorbește, e adevărat, nu numai de o relație de opoziție între cele două lumi ci și de una de complementaritate. Dar modul în care aceste lumi se opun și se completează rămâne obscur, cum obscură rămâne și interacțiunea dintre ele ca principiu explicativ. Și aceasta cu atât mai mult cu cât nici o acțiune nu poate fi explicată prin alta. Ruperea unei crengi nu poate fi explicată prin acțiunea vântului, fie ea și violentă, pentru că sunt crengi care rezistă acestei acțiuni. Al doilea pas nu poate fi explicat prin primul, pentru că, după primul pas, un individ se poate la fel de bine opri. O acțiune în general nu se explică printr-o alta care o precedă, ci prin datele celui care o face. De unde rezultă că interacțiunea, atât de des invocată în ultima vreme, e mai curând expresia unui vid explicativ.
Viziunii dihotomice, i-au fost însă aduse cele mai mari deservicii de chiar prestigioșii ei colportări : un Platon sau un Kant în filosofie, un Saussure în lingvistică, etc. Din pricina lor nu numai că suntem înecați într-o mare de copii, dar ne este interzis și limanul ideilor. Oare chiar nu avem acces la lucrul în sine, de care vorbește Kant ? Nu există cu toate acestea lucru care să nu se manifeste pe sine. Or, la aceste manifestări, ca manifestări ale sinelui, avem totuși acces. Fiecare cu mijloacele noastre, e adevărat. Astfel, la boala ale carei manifestări le vedem toți, un medic accede mai ușor decât noi. De unde rezultă că avem acces la manifestările sinelui, dar prin mijlocirea propriilor noatre date, și deci mediat. Dacă putem vorbi despre un lucru z e pentru că avem toți acces la lucrul z în sine. Dacă despre acel lucru, fiecare dintre noi spune altceva, e pentru că, la sinele acelui lucru , accedem fiecare prin datele noastre proprii. N-am putea astfel schimba impresii despre un câine dacă n-am ști că e câine. Ce interes am avea pe de altă parte să schimbăm impresii despre acel câine, dacă am spune toți același lucru ? Ceea ce calificăm drept limitele cunoașterii, justifică de fapt comunicarea, punerea în comun a ceea ce știe fiecare. Existența însăși e comunicare, dacă avem în vedere că un lucru care nu e prezent pentru nici un alt lucru nu există pur și simplu. Deducem de aici că inorogul există ? Dacă există dolmenii și menhirii, dacă există lanul de grâu al lui Van Gogh, dacă există fântânile și cuptorul cu microunde, există și inorogul. El există ca creație a omului. Și va exista atât timp cât va exista pentru oameni. Mai interesant ar fi însă de știut cum și-a câștigat dreptul la existență.

Mai întâi, aș dori însă să arăt că lumea există efectiv ca dat și manifestare și că lumea ca dat închide de fapt secretul articulării celor două lumi.

Să presupunem că un individ x privește tabloul pe care prietenul lui tocmai l-a terminat de pictat și spune : « Lebăda ta nu pare în apele ei ». Individul x pronunță ca vorbitor cuvântul lebăda, iar ca auditor, îl receptează. Ca vorbitor pronunță apoi cuvântul ta, iar ca auditor îl receptează, s.a.m.d.
Întrebarea e dacă individul x care pronunță cuvântul lebăda și cel care-l aude sunt unul și același individ x sau doi indivizi x diferiți. Dacă sunt unul și același , nu se poate vorbi de-o deosebire între cuvântul lebăda ca semnificant și cuvântul lebăda ca semnificat. Or, ceea ce am vrea să arătăm, și în parte am făcut-o în textul precedent ( Despre semnificat și semnificant în elaborarea și interpretarea textului literar ), e că semnificatul ca dat nu e doar corespondentul în alt plan al semificantului ca manifestare, ci că el conține un plus de informație, care nu e în semnificant, mai exact el e ceea ce-am spus din ceea ce voiam să spunem.
Întrebarea e de asemenea dacă individul x care aude cuvântul lebăda și cel care pronunță cuvântul ta sunt unul și același individ x sau doi indivizi x diferiți. Dacă sunt diferiți, între cuvântul ta și cuvântul lebăda nu este nici o legătură. Ca să existe o legătură, trebuie ca al doilea cuvânt să fie pronunțat de individual x care-a realizat ce anume a spus din ceea voia să spună, și deci de individul care a auzit cuvântul lebăda.
Concluzia care se impune e că individul x care pronuntă cuvântul lebăda și individul x care aude acest cuvânt sunt doi indivizi x diferiți, pe când individul x care aude cuvântul lebăda și individual x care pronunță cuvântul ta sunt unul și același individ x. Și faptele, după cum vom vedea, nu contrazic această concluzie. Și nu e vorba doar de faptele de limbă.
Un individ care se uită după o floare și același individ care vede floarea sunt doi indivizi diferiți, pe când individul care vede floarea și cel care continuă s-o privească după ce-a văzut-o e unul și același individ. A se uita după o floare înseamnă a-ți manifesta interesul pentru o floare de care, să zicem, ai auzit spunându-se că e de-o frumusețe rară. Floarea pe care o vezi e însă acea floare (și deci floarea de care ai auzit spunându-se că e de-o frumusețe rară) pentru tine, e un dat nou. Iar a continua s-o privești înseamnă să continui să-ți manifești interesul pentru ce-ai văzut. Altfel spus, continuă să privească floarea cel care a văzut-o, și deci unul și același individ. La fel, un individ care miroase o floare și același individ care simte mirosul florii sunt doi indivizi diferiți, pe când individul care simte mirosul florii și cel care încetează să miroase floarea după ce i-a simțit mirosul e unul și același individ. A mirosi o floare înseamnă a-ți manifesta interesul pentru o floare despre care , să zicem, că ți-a încântat privirea. Floarea pe care o miroși e acea floare (și deci floarea care ți-a încântat privirea) pentru tine, e un dat nou. Iar a înceta s-o miroși însemnă a înceta să arăti vreun interes față de ea. Altfel spus, cel care încetează să miroase floarea e cel care i-a simțit mirosul. În general, un individ z care face un lucru și individul z care realizează că a făcut acel lucru sunt doi indivizi diferiți. Al doilea individ are astfel libertatea de-a continua să facă acel lucru sau de-a refuza să-l mai facă. Mai mult, după cum interesul sau dezinteresul său e mai mare sau mai mic, el poate continua să facă acel lucru cu mai mult sau mai puțin entuziasm sau poate refuza să-l facă mai mult sau mai puțin categoric. Or, cel care continuă să facă un lucru sau refuză să-l mai facă nu e cel care a făcut deja acel lucru, ci cel care-a realizat că l-a făcut.

Un individ care face un lucru, se manifestă pe sine. Manifestarea sa, pentru el dar și pentru ceilalți, e un dat. Cu fiecare dat nou, un individ e altul, diferit de cel care a fost, cu fiecare manifestare nouă, el e acelasi, identic cu sine. Or dacă fiecare manifestare nouă se explică printr-un dat nou, un dat nu se explică nu se explică prin manifestarea corespunzătoare. Dificultatea o constituie deci datele care nu numai că sunt diferite de la un individ la altul, dar sunt diferite și pentru același individ , de la un moment la altul.

Care e deosebirea dintre un dulap d pe care un individ y vrea să-l instaleze în dormitorul său și dulapul d pe care individul y l-a instalat deja. Primul dulap e, evident, exterior în raport cu încăperea, al doilea face parte din datele încăperii. Dar, dincolo de opoziția exterioritate/interioritate, putem vorbi de același dulap d? Ce e sigur e că, după instalarea dulapului, nu mai putem vorbi de același dormitor. Nu putem însă vorbi nici de același dulap având în vedere că între acesta și dormitorul cu « datele » lui se stabilesc raporturi de mărime, de greutate, de formă, de culoare, de temperatură, etc, care devin tot atâtea noi date ale dulapului d. Mai mult, aceasta înseamnă că dulapul d, instalat într-o altă încăpere decât cea a individului y, ar fi, în virtutea noilor sale date , un alt dulap d.
Dar să vedem ce deosebire e între dulapul d și dulapul d ca dat perceptiv al individului y ? Pentru aceasta e util să precizăm mai întâi ce întelegem prin dulapul d ca dat perceptiv al individului y. Este vorba de dulapul d pentru individul y? După cum am arătat, un individ care face un lucru și același individ care realizează că a facut acel lucru sunt doi indivizi diferiți, ceea ce înseamnă că un individ se schimbă, devine un altul de la un moment la altul. In cazul nostru, nu e vorba așadar de dulapul d pentru individul y, ci de dulapul d pentru un individ y anume : pentru cel care tocmai și-a instalat dulapul în dormitor sau pentru cel care urmează să deplaseze acest dulap (pentru a instala, de exemplu, o conductă de gaz) sau pentru cel care vrea să înlocuiască dulapul d cu un altul s.a.m.d. Pentru primul individ y, dulapul e în primul rând util, pentru al doilea, e în primul rând greu, pentru al treilea, nu e destul de funcțional, s.a.m.d. Or, dacă fiecare din acesti indivizi y percepe dulapul d în alt mod, în cauză nu e doar dulapul d ci și datele individului y care sunt de fiecare dată altele. Altfel spus, dulapul d ca dat perceptiv al individului y are o dublă cauză: una exterioară, dulapul însuși, și alta interioară, datele individului y în momentul în care ia contact cu dulapul.
Nu altfel stau lucrurile cu dulapul ca dat al dormitorului a carui cauză e și ea dublă : exterioara dulapul însuși, și interioară, datele dormitorului în momentul instalării dulapului.
Vom încerca acum să extindem această concluzie la alte situații.
Să zicem că punem un plic cu zahar în ceașca de cafea pe care o oferim unui coleg. Acesta pune la rândul său un plic cu zahăr în cafea. Rezultatul e o cafea nebăubil de dulce. Care e cauza caracterului « nebăubil » al cafelei ? Zahărul din al doilea plic ? Cafeaua deja îndulcită ? Cauza e în raporul dintre ele, și deci dublă. Cauza e atât zahărul din plic cât și cafeaua în care am pus deja zahăr. Deosebirea dintre cele două cauze e că una e întotdeauna exterioară în raport cu cealaltă.
Să zicem acum că un individ a și-a propus cu o lună înainte de admitere să dea examen la facultatea de poliție. După ce-a luat această hotărâre, și-a propus să alerge în jur de 4 km pe zi pentru a se antrena. În prima zi, după ce-a alergat trei kilometri, s-a împiedicat de-o denivelare de teren și a căzut. Desigur, căderea poate fi pusă pe seama denivelarii de teren, și poate fi calificată de ghinion. În realitate, datele individului a în momentul căderii sunt tot atât de importante ca denivelarea. Care sunt aceste date?
Avem de-a face, după cum am spus, cu un individ a care a luat hotărârea de-a da examen la facultatea de poliție și care știe totodată că dispune de puțin timp pentru pregătirea examenului. Prin urmare, în momentul în care începe să alerge el știe nu numai de ce aleargă, dar și că trebuie să alerge susținut pentru a-și acorda o șansă de reușită.
Primul pas, îl face deci în cunoștință de cauză. Pentru a-l face pe-al doilea, trebuie însă să fi simțit că l-a făcut pe primul. Mai mult, el trebuie să fi simțit că l-a făcut pe primul în raport cu distanța pe care o are de parcurs. Fără aceasta raportare, el nu are nici un motiv să facă al doilea pas.
Astfel, individul a nu face al doilea pas după primul, ci după primul în raport cu distanța pe care o are de parcurs. La fel, el nu face al treilea pas după al doilea, ci după al doilea în raport cu distanța pe care o are de parcurs
Astfel, primului pas ca manifestare exterioară nu-i corespunde ca dat interior primul pas, ci primul pas din distanța de parcurs. Acest dat e la originea celui de-al doilea pas. Celui de-al doilea pas ca manifestrae exterioară nu-i corespunde ca dat interior al doilea pas, ci al doilea pas în raport cu distanța de parcurs. Acest dat e la originea celui de-al treilea pas, s.a.m.d.
Ce înseamnă primul pas din distanța de parcurs ? Al doilea pas din distanța de parcurs, s.a.m.d. ? Inseamna distanța parcursă în raport cu distanța de parcurs. Cu fiecare pas, distanța parcursă crește în raport cu distanța de parcurs. Cu fiecare pas însă, energia psihică disponibilă, și deci puterea de reacție în raport cu energia psihică consumată scade. Dacă adaugăm la aceasta că o parte din energia psihică « disponibilă » e deja blocată de sentimentul lipsei de timp, putem spune că nu numai denivelarea ci și datele individului a sunt la originea căderii. In general, tot ce se întâmplă are o dublă cauză, exterioară și interioară.
Să ne întoarcem în sfârsit la individul x. În momentul în care termină de rostit fraza « Lebăda ta nu pare în apele ei », individul x realizează nu numai ce-a spus ci și faptul că ce-a spus nu e ceea ce voia să spună cu adevărat. El nu voia astfel să spună că prietenul său n-a găsit cea mai bună formă de expresie, ci că autorul tabloului n-a găsit cea mai bună formă de expresie. Or autorul e prietenul său, și un prieten despre care el știe c-a lucrat la acel tablou ani de zile. Rezultă că pentru individul x sensul frazei « Lebăda ta nu pare în apele ei » e c-a făcut o gafă spunând ce-a spus. Sensul frazei nu e dat doar de fraza « Lebăda ta nu pare în apele ei » ca semnificant, ci și de datele individului x în momentul în care o pronunță.
Sensul ca dat, dar și celelalte date ale individului x, sunt rezultatul integrării succesive a unor manifestări exterioare și a diferențierii simultane a datelor anterioare. Dar despre acest proces și valoarea lui explicativă vom vorbi într-un text ulterior.


î

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!