Vlad Pâslaru

Eu sunt pelin de multă vreme, și-atât de mult l-am îndrăgit, c-am oferit pelin femeii, iar ea, firește, n-a primit. Și ea, firește, n-a

Þi-am întors arcul să poți face tic-tac. Eu ți-am întors arcul! Sau poate m-am întors - Azi, Eu, spre mine, Ca să nu fiu Mâine Cu timpul pe

Mă grăbesc: Merg, Alerg, Fug, Mai repede, Tot mai repede, Atât de repede Și atât de grăbit Încât ochii Nu mai pot vedea Mișcarea Iar

Dacă am un copil, e pentru că Cineva a făcut o Melodie în Cosmos. martie, 1993 * Celălalt obraz; Editura Princeps; Chișinău;

Ești schilav tot- mi-a zis poetul- dar l-a chemat la el pe Olt în poezie. eu L-am iubit cu jună frenezie și am murit pe mal de

Sub chip de vis și fericire, de năzuințe ce-s himere, se naște-n noi orice durere. Când se prăvale-n suflet ca o noapte, Mai stăm cu

Îmi acopăr Singurătatea, Nedreptatea Și Deznădejdea Cu vorbe, cu multe vorbe. Cuvintele mele, Deocamdată tac. Ascult melodii Și cântece

Veacul acesta, umplut cu prea mult zgomot, ne-nvață pe noi să tăcem: Să tăcem melodiile, să tăcem visurile, să tăcem iubirea. Și noi, obosiți

Eu am murit exact atunci când am înțeles că n-am sădit un copac care să facă floare de cireș. mart. 1993

La țară oamenii se culcă mai devreme, dar nu de oboseala ce-i curmă la gene, ci au atâtea visuri și patimi de frământat în pernă, că nu

E un pătrat- în fereastră, în ușă, în ochii vecinei cu șorțul murdar. Mașinile trec pătrate, consumându-și benzina în cilindrii rotunzi. Se

Izbucnit din noapte cu sufletu-nflorit către femeia-natură bărbatul răvășit de copiii nenăscuți se înmulțește-n idee, neputând să se-mpartă pe

Aștept, aștept... Ce? Pe cine? Pe tine?! Scuzați..! Eu mă așteptam Pe mine. Oare de ce Întârzii eu Atât de mult?! Nu mai este nimeni Să mă

Azi e joi și-mi plâng strămoșii- zi de tihnă-n zodii vechi- când din viața ce-am avut-o tot mai mult în ieri mă trec. Azi e seară, ca și

Veghează pruncii somnul celor triști, care-au scăpat din inimă speranța, și flori albastre se trezesc în vis- semn bun, că nu se rupe

E o negație în tot ce sunt - Părinți, Copilărie, Astru Sfânt. E o durere-n tot ce simt - Copii, și Frunză, și Pământ. E o tristețe aspră în

Eram în piatră, Singur... Și piatra mă tocea, Voia să facă Sfinx din mine sau poate nisip să mă tocească sub talpa orișicui?.. Eram în

Să beau femeie din tine Ca dintr-o ultimă țigară Când pân-la zori e-o veșnicie; din timp să beau ca dintr-o foame ce depărtează gura

Iar latră câinii gândului în mine Ș-icoane triste storc lacrimi de nisip... Cum s-ar dori tăcerea vărsată în revoltă: să fulgere privirea, să

Școală, școală- fală goală... Mi-ai luat cei șapte ani de-acasă, m-ai legat la ochi, ca să nu știu, că mă bagi într-un sicriu, într-o raclă

Când am să plec de printre voi Cu-o pâine neagră-n loc de cântec, Veți rage toți ca niște boi cu sovestea-necată-n pântec. Moscova, feb. 1983

Christos A mers desculț Pe valurile mării. Eu merg desculț Pe gândurile mele. De ce dar Nu pot merge Mai departe? dec. 1992

Într-un glob de piatră bine șlefuit de pustietatea gândului sărman ochii tăi cu lacrimi-au izbit peste-nțelenitul și uitatul

Plecările sunt simple ca arătura, ca mieii sacrificați în ajun de Paști: dușmanul pleacă-n veșnicie- Eu stau de strajă cumpănă lângă cei

Poezia nu se scrie Când la inimă-i leșie, Nici când ura face spume, Nici când draga nu e unde. Poezia tace scumpă Pân-când inima se rumpe, Ca

Spre carne ne-ncepută cu grijă de idee, îmi tremură în tâmple dorința de femeie. Smerită sau Păcată, frumoasă ca o Zee, în haină-

Tu ai plecat să nu te-ntorci- e legea frunzei care nu revine-n ram. Eu mai rămân să-ntorc ceasornicu-napoi și să culeg lumina ce nu mai

Alți oameni sufletul îmi calcă și-n alte toamne părul se cărunte, și e aceeași beznă-n toate, `n câte cugetul pătrunde... ...cobor genunchii în

În casa neagră de-atâta singurătate Sărmanul Dionis stoarce mucul de țigară flori de lumină către eternitate. Plânge lumânarea-n sfeșnic și

Întors cu gându-n mine, cioplesc în timp păcatul de-a nu muri în nimeni făr-să mă nasc vreodată. Nu trec prin timp și toamnă, n-adun zăpezi,

Sunt singur și plouă cu frig peste mine, Dar nu mă-nveliți în cojoace. Sunt singur și frigul se ține de mine c-aud cum și gândul în suflet îmi

Femeie de piatră, Femeie de frunză, nedespărțit ca o pâine, sufletu-ți plânge, și râde, și tace ca țarina-n sânge. Femeie de piatră, Femeie de

Basarabeni cu pita aspră de îndărătnicul destin- voi n-ați cântat nicicând la harpă, dar ați iubit mirosul de pelin. Fărtatul vă iubește ca pe

Mănânc Numai pâine obosită. Rup din coaja-i aspră Și crăpată, Cu ochii împăcați Pe mâinile pocăite de august, sub cer cuminte cu lună Peste

Din nou pe lângă mine Curge timpul ca o râmă, Piatra tace a pustie, Liniștea nu se fărâmă. Îmi agăț de-un scai privirea care tace-n