Ninsoarea
de Ștefan Augustin Doinaș(2005)
1 min lectură
Mediu
Văzduh nevârstnic. Stau și-ascult
O mută convertire-n lucruri.
Decembrie-mi vestea, demult,
Acest pojar de involucruri
Suflate ca din nări de boi,
Această oarbă constelare
De inocență- peste noi.
Ce liniște! Pe inelare
Descind logodne. În auz
(mai vechi suna vechile cuvinte?)
țâșnește, incers, un havuz.
Alcatuire prea fierbinte,
Obrazul nostru plânge, ros
-ca de acizi rotind în pâlcuri-
de-un ger înalt șI somnoros,
de-un grai virgin ce pune tâlcuri
pe gură, streșină șI vreasc.
ȘI-mi vine, parcă, să mă nasc…