Și strig fără grabă: „Boltească-se, să se boltească, un cer așezat peste-această a noastră sosire”… Și-arșița se-ndură, cutremurul scade și

S-a luminat; deci gata-s din nou să devină ucigașe, de neclintit, cu rădăcină… aceste ziduri, ca niște flori monstruoase. Ispitele bat pasul

Mersul cum umple pe rând șirul deschis de capcane! Răsdumicați tot mai adăstăm cu ochii pe flamuri și peste. Cu vinele toate deschise, înalt

Nu zăboveam lângă râu amăgită – cunoșteam nemișcarea acestei eterne scurgeri; ascultam doar un altfel de râu, nevăzut, dar la fel prefăcut, cum își

Tocmai strigau că nu-i om acela – ci o flacără-n șa. Luptam încă în clipa când am văzut că nu e decât o moară… Noi, cavalerul născut „De la

Totul e ca un ceas de apoi; ne înecăm în lumină de lună. Strada devine lichidă ca o mare cu pomi. Minciunile caută o arcă potrivită pentru

Tăcere! Temeiul acestei plecări s-a pus mai demult. E un cal acolo-n adânc, și bunica a încălecat pe o șa. Tropotul primelor clipe a ridicat către

Îngăduiți-mi căderea aceasta continuă dintre chipoasele lucruri odată prietene, răstignirea aceasta fără oprire în hău, cu crengile

Nu trec strigând către lucruri să nu mă turbure. Am pregătită-n ascuns o sorcovă cu care urez lângă fiecare, de bine: – Să trăiți, să-nfloriți! Și

Aerul se face limpede, limpede… Se lasă jos toate cuvintele, la picioare se-așază; friguroase, răsfirate, prefăcute în pleavă… așa cum stau

Tot ce se duce de lângă mine îmi lasă în mână o cheie… dar nu-mi șterge vaierul, Doamne, cutreierul prin cămările meșteșugit înnădite. Oprește-mă

Toate te las fără soț… – zborul singur e cel mai înalt - Sudoarea cântecelor mereu înghițite-n nisipuri, lăcomia deșertului, – le las

Cum cele mai multe fuseseră măsurate, m-a ispitit și lumina, – la numărul ei lămurit să ajung. Dovezile-i adunate când le socoteam, o muzică

Eu nu mă apropii cu râul, cu mine luându-te. Fiece drum să te afle cu pași dezlegați. Ca nici o atingere să nu-mpuțineze tăria deplinei

Ca o petrecere pentru cei fără chip acum toate-aduc, când aburul naște, când orice cuvânt se face bună vestire,… bat flamuri pe-aproape, cu ele

Nedestăinuit rămâne cu-aceste vorbe locul acela… Se-ntinde sau poate nu în mine; – un braț nu poate fi un hotar; o gleznă, un umăr, alte semne de

Înceapă cântarea de laudă cine drumul îl știe. Pe locul acestei cunoașteri, frunza și-o schimbă cuvintele – și-altfel adie: Laudă

Ca norul, de ploaie, înfățișarea treptat mi-o dezbrac. Cuvinte mai am – dar priveliște nu mai sunt. Fața-i desigur un clopot de se crapă

Se scutură pomii de frunze ca de jăratic; eu, de-mbelșugatele, răsfeluritele fețe. Subțiat, fără sprijin, chipul agale se duce. Pe umeri cu

Pentru clipa cu totul și totul de aur, sprijinitoare, cuvintele, – nicăieri. Ne-nvățați cu plutirea, ochii minții scapătă-n marginea

Jur să nu intru în frunză, în măruntaiele pietrei să nu mă aşez, mă leg în fugile apei să nu fiu, zadarnic pe toate să le priveşti, în nici o

De orişice joc se leagă o pierdere… De fiece faimă, o juruinţă ţinută, şi una călcată... Să ne-aşezăm într-un loc mai ferit, sub cuvinte; Zidul

Apoi timpul plecă dinspre portul în care-aşteptam. Ninsoarea venea ca o mare-nspumată de dragoste. Intram în valuri înalte, cu numele noastre pe

Pe locul omului, încă Puteam, cu mai multă asprime, să fim Cetate de Scaun. Nu juruinţe, nu spaima calfelor, nici ciudăţenia jocului, tencuială de

Nu e nimeni! – striga înfricoşată mulţimea, privind drumul, pe mijloc. Cuvintele, ochii erau fără vină; – inima de prisos se

Uşoară să fii să te sprijine aburul, însăşi suflarea să ţi-o-nstrăinezi, când se-ncinge, trebuia neapărat să înveţi, la pornire. Dar tu,

Ciudat se înclină frunzarele; – şi nici o năvală... Vârtejul e numai acolo, sub paşii ce vin, când blana jivinelor se face albă ca

Alunecă mintea-n hăţişuri, şi iată, zvâcnesc pe aproape cuvinte de vizuină, cuvinte de peşteră, cuvinte de scorburi… Prin umbra treptat