Octavian Goga›Poezii

O doină plânge sus pe culme, Din fluier unde limpezi cad, Și legănate lin s-afundă În pacea cordilor de brad... Cântare, meșteră

Coboară toamna-ncet din slavă, Năframa galbenă-i răsare Și peste vârfuri de dumbravă Îi flutură departe-n zare. Atât de jalnic geme vântul, Cum

Tot mai rar s-aud în noapte clopotele de la strungă... Patru inși la popa-n casă țin azi sfat de vreme lungă. Într-un sfeșnic ard pe masă două

Mult iscusita vremii slovă Nu spune clipa milostivă Ce ne-a-nfrățit pe veci necazul Și veselia deopotrivă... Mărită fie dimineața Ce-a săvârșit

Era în miezul zilelor de vară, Și soarele, din drumul lui de pară, Își trimitea săgețile aprinse. Din brâul lui, din haina lui

Eu ți-am făcut un cântec, o salbă împletită Din umbră și lumină, din patimi și din stele, Iubirea mea păgână pe veci nepovestită, Cu zestrea ei

S-abat mustrări din altă vreme, Din vremea când nu ne știam, Și vin pe nume să mă cheme, Să-mi strige nopțile la geam, Ca o pădure de

Cărbunii când ți-or arde-n vatră În seri de ani târzii și goi, Tu stând la lespedea de piatră Să te gândești c-am ars și noi... Iar când

Vezi luna-n cingătoarea Aprinsei bolți albastre, Argintul ei tivește Și pragul casei noastre. Și uite,-n clipa asta Eu nu știu ce

Moșneag senin, eu tâmpla ta curată O cer pe veci nădejdii mele pază. Din soarele copilăriei mele Pe fruntea ta mai licărește-o rază. În suflet

E sărbătoare pe câmpie, și-n suflete e sărbătoare, Învie firele de iarbă sub ploaia razelor de soare. Sunt Paștile cele frumoase, și-n

S-a fost pornit un vânt molatic Să miște papura din baltă, Într-un oftat prelung și sâlnic Gemea tulpina ei înaltă. Călătorea de-atâta

Eu vă chem din visuri, Vă cobor din stele, Vă alint în taină, Cântecele mele - Ca-ntr-un cuib, v-adorm în suflet, cântecele mele! Ciripiți

Un gând răzleț îmi spune mie Că-n umbră mai aștept-un val, O mare volbură târzie, Cu chiote de vijelie Să-și ducă clocotu-n Ardeal... Atunci, în

I Iubirea mea-i fărădelege, Cu greu canon în pravilă, Cine-ar putea să mi-o dezlege, Cu cât mai mult mi-o înțelege, Cu-atât îi pune

Sub zidul alb al mânăstirii Unde-ai închis un scump noroc, Cu slovele muiate-n foc Þi-ai scris chemările iubirii... Eu le citesc... și dintre

Eu știu un basm de mult uitat C-un cântăreț rătăcitor, Ce strunele și-a încordat Pe rând, la poarta tuturor, Și-n cântecu-i înviforat A

Poveste-ntunecată-a pâinii, Nu-i strună să te știe plânge, Căci de durerea ta străveche În suflet cântecul se frânge. Când de strigarea strunei

Mireasa cerului albastru Își împânzește-n ape chipul, De vraja ei tresare unda Și-nfiorează-se nisipul. S-aștern bobițele de

Stăpâne codru, crai bătrân: Mai ții-le tu minte, oare?... La umbra unui fir de nalbă Plângea o floare de cicoare, Și-un firicel de

Nemărginită bolt-a nopții, Deschide tainica ta carte Și-ascultă-mi glasul zbuciumării Neputincioase și deșarte. Doar mila ta n-o să se

Tu, preacurată rază, ce-ai coborât din stele Să luminezi în noaptea singurătății mele, Ascultă-mi rugăciunea, ce-o gem cu buza arsă: Din

Răsună toaca de utrină În pacea unei nopți târzii Și, rând pe rând, câte-un opaiț S-aprinde-n mutele chilii... De glasul ei tresai pe

Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, În fața strălucirii tale. În drum mi se desfac