Poem baroc
de Murilo Mendez(2002)
1 min lectură
Mediu
Caii aurorei sfărâmând pianele
Înaintează cu furie prin porțile nopții
Dorm în penumbră vechi sfinți cu picioare rănite
Dorm ceasuri și cristale din alte vremi, schelete de actrițe
Poetul încalță nori împodobiți cu capete grecești
Și îngenunchează dinaintea chipului Doamnei Noastre a Victoriilor
În timp ce primele cărucioare ale lăptarilor
Străbat gălăgios cerul de crin și de bronz
Trebuie să-mi cunosc sistemul de artere
Și să știu până la ce punct mă simt limitat
De visele în galop, de ultimile știri despre masacre
De mersul constelațiilor, de coregrafia păsărilor
De labirintul speranței, de respirația plantelor
Și de scîncetul copilului născut la Maternitate
Trebuie să cunosc străfundurile mizeriei mele
Să pun foc ierburilor ce-mi cresc pe trup în sus
Amețind să-mi astupe ochii, urechile
Și să-mi amorțească neapărată și goală castitate
Și pe când întorc frumoasa imagine a albastru-roșie
Îmbrățișându-mi cealaltă latură acoperită cu pumnale
Doamana Noastră a Înfrângerilor, încununată cu micsandre,
Își arată inima și cere ajutor.