Juan Ramón Jimenez

A luat cu sine vântul toți nourii tristeții. E verdele grădinii nou nestemat tezaur; Se-ntorc în stoluri păsări pe urma frumuseții Și

Dimpreună cu toate inimile Azi îngropate, ce m-au iubit, Înghețat între spaime obscure Mă simt oarecum îngropat. Dimpreună cu toate

„…Umblă apele zorilor…” (cântec popular spaniol) Luna poleise râul, - O, răcoarea dimineții! – Și din larg veneau tot valuri Văruite cu

Să mă scol tot cu soarele Iasomiei în palme; Să mă știu tot cu zorile În inima mea; Să aud diminețile Același blând glas; Asta-mi doresc

O pasăre, în lirica amiezii virginale, Dă glas printre marmori, palatul sonor. Visează-n ceruri soarele vii focuri pe cristale. Și-i aur

In zori Ma saruta intregul Univers, iubito, prin buzele tale!

Te desfoi ca pe un trandafir ca să-ți zăresc sufletul și nu îl zăresc...

Necontenit ții creanga pregătită dreptului trandafir;pășești atent mereu lipind urechea caldă la intrarea trupului tău, după săgeata

Juan Ramón Jiménez (1881-1958) Deținătorul premiului Nobel pentru literatură pe anul 1956. S-a născut în 24 decembrie 1881 la Moguera, un

Te deshojo como una rosa para verte tu alma, y no la vi. Mas todo en

Strada așteaptă noaptea. Istorie și tăcere-i totul. De-a lungul drumului arborii dorm pe cer. Iar orașul trist e violet. Un cer de aprilie,

Cât de melodioasă... Cât de melodioasă-i acestă delicată urzeală ! Trupul tău cu sufletul meu, dragoste, și trupul meu cu sufletul tău !

Tulbură pacea doar o pasăre, un clopot… Parcă-ar vorbi în taină cu-amurgul amândoi. E liniștea de aur. E seara de cristale. Candori rătăcitoare

Te desfoi ca pe o roză Să-ți descopăr sufletul Și nu-l zăresc Dar totul, jur împrejur - orizonturile țărilor și ale mărilor – - totul, până

I A tu abandono opongo la elevada torre de mi divino pensamiento. Subido a ella, el corazón sangriento verá la mar, por él empurpurada.

De su libro \"Animal de fondo\", 1949.- Mi plata aquí en el sur, en este sur, conciencia en plata lucidera, palpitando en la mañana limpia,