Ileana Mălăncioiu›Poezii

Ajunsesem la ea, băteam la poartă, i-am auzit glasul ușor înăbușit și pașii de dincolo de zidul de piatră – și-am început să strig că am

Întreg orasul era plin de morti Iesisera pe strada principala Asa-mbracati in hainele de gala, Pe care cit esti viu nu prea le porti Treceau

Intreg orasul era plin de morti Iesisera pe strada principala Asa-mbracati in hainele de gala Pe care cat esti viu nu prea le porti. Treceau

Stăteau chiar la masa aceea Pe care ai stat tu trei zile Erau mai flămânzi ca niciodată Dar nimeni nu îndrăznea Să se apropie și să rupă

Nu te-ai dus de tot, nu te-ai dus de tot creierul meu înfierbântat te ține în cea mai ascunsă celulă a lui în care te-ai făcut bine. Tu știi

spațiul devora toate lucrurile din el priveam în tăcere în urma lor spre locul acela unde nu se mai vede nimic ca-n pântecele unui animal

Inima reginei din stâncă s-a ridicat Numai eu în tăcere vin La locul unde a fost îngropată Golului rămas să mă-nchin. În fața muntelui se află

Doamne, iar îmi este frică, Un cal alb cu pielea scrisă Cu vechi cântece de moarte A scăpat din frâul lui Și începe să mă poarte Peste zona

Plouă într-un sat de munte uitat de lume Copacii mai putrezi se rup, Prin ploaie trece o femeie bătrână Cu hainele ude lipite de trup. Nu mai

Mă-nțelesesem bine cu călăul execuția trebuia să aibă loc în zori și fiindcă mergeam fără-mpotrivire urma să fie aduse și flori. Mai urma

Construiam un imens monument funerar cum nu mai fusese altul trebuia să se-ntindă cît tot ținutul și tot înaltul spre care ridicam cu

Soare cald și vânt de primăvară, Numai sus pe culme e zăpadă Ne gândim la ea cu nostalgie Dar cine mai urcă muntele să o vadă? Stâncile

Văzusem doi ochi galbeni în întunericul desăvîrșit și pornisem încet spre lumina caldă a lor și recunoscusem pisica noastră moartă acum doi

Vreme închisă, grea , bănuitoare, Cineva vine-ncet prin burnița rece Numai ca să vadă ce se mai întâmplă pe-aici, Dar nimeni nu poate afla ce se

Întreg pămîntul era un mușuroi furnicile ieșiseră la soare și fierbeau în țărîna încinsă înainte de ploaia răcoritoare. Adormisem undeva în

În creierul meu sta muntele spre care priveam, Răsturnat, chircit, îngropat, Să aibă loc tot, să-l iau cu mine, În ziua în care-am plecat. Ce

De ce plîngi, m-a întrebat îngerul în cimitirul vesel în care plutea cu aripi de fluture peste iarba crescută în dezordine deasupra

Nu știam cum se poate prăbuși o casă, Știam cum poate apăsa întreagă Asupra mea și cum nu e nimeni Care să înțeleagă. Că țip sub zidurile

Urci încet purtat de roata care duhul tău îl ține În rotundul ei pe care trupul sfânt a fost lăsat, Ca un fulger îmi apare fața ta de leu din

Ils étaient assis à la table même sur laquelle, étendue pendant trois jours tu étais restée mais aucun d’eux n’osait s’approcher et rompre ta

J’étais arrivée jusqu’à elle, je frappais au portail, j’ai entendu sa voix, comme retenue, puis ses pas au-delà de la paroi de pierre et j’ai

Non, tu ne t’es pas en allée, pas toute entière mon cerveau enfièvré a pu te retenir dans la plus secrète de ses cellules et là, tu as pu

l’espace dévorait en soi toutes les choses silencieusement je les suivais encore du regard jusqu’à l’endroit où l’on ne voit plus rien comme dans

La terre de mon pays n’est pas seulement hors de moi La terre de mon pays est aussi dans mon cerveau Là elle porte fruit même aux années où le