Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ș-ale valurilor mândre generații spumegate Zidul

\"Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace, Cum lupii, urșii, leii și alte câteva, Care cred despre sine că prețuiesc ceva! De se trag din neam

Să stăpânim durerea care pe om supune; Să așteptăm în pace al soartei ajutor; Căci cine știe oare, și cine îmi va spune Ce-o să aducă ziua și anul

\"Ce bine au să meargă trebile în pădure Pe împăratul tigru când îl vom răsturna Și noi vom guverna, Zicea unei vulpi ursul, c-oricine o să

Frumoasă e natura, frumoasă dimineața, Plăcut este al undei murmur melodios: Și roua și zefirul, și floarea și verdeața, Dar lumea nimic n-are ca

După poetul francez Casimir Delavigne (1793-1843) Rănit la războaie, soldatul căzuse, Și-n puține zile chinuit muri, Departe de-o mumă care îl

Culcat pe-aste ruine, sub care adâncită E gloria străbună și umbra de eroi, În liniște, tăcere, văd lumea adormită Ce uită-n timpul nopții

Pășește lin, o barcă, pe unda adormită! Respectă al naturii repaos trecător; Inima mea de zgomot cu totul obosită Ca la un scump tovarăș se-ncrede

RUGACIUNEA Al totului părinte,Tu a cărui voință, La lumi ne-nființate ai dăruit ființă Stăpâne creator ! Putere fără margini, izvor de

Tăcerea e adâncă și noaptea-ntunecoasă; Norii ascund vederea înaltelor tării, Ș-a stelelor de aur mulțime luminoasă Ce smălțuiau seninul

Acesta este ceasul... sau cel puțin sosește, Dar ea unde să fie? De ce nu se ivește? Minuturi fericite sunt oare de pierdut? Foarte puține omul în

Încă o zi cu tine, o zi de fericire, În dulcile extazuri ce simt, când te privesc: Încă un ceas... un zâmbet... Adânca mea iubire Izvoarele

V-am spus, cum mi se pare, de nu îți fi uitat, Că lupul se-ntîmplase s-ajungă împărat. Dar fiindcă v-am spus-o, voi încerca să spui Ceea ce s-a

O vedeți colo, colo în vale, Unde natura vesel zâmbește, Unde păstorul zilele sale În paza turmei le mărginește? Inimă simplă, nevinovată, Orice

Inima-mi e-ntristată, Și-n lacrimi înecată, La fericiri trecute gîndește în zadar! Plăcere, mulțumire, Viață, fericire, Le-am gustat. A lor

Dorită odată era a lui soartă, Pe când altă mână de el îngrijea; Dar astăzi se stinge, zâmbirea-i e moartă Și piede colora ce

Te mai văzui o dată, ființă de iubire, O înger ce slăvesc! Și ceasurile repezi, și scumpa ta zâmbire, Cu suflet, cu viața sunt gata să

La curte la Stefan-Vodă S-au strâns boierii la vorbă; Stau închiși, se sfătuiesc: Ostașii la uși păzesc. Crez, vreun bine nu gătesc, Ce știi ce

Cu urechea pleoștită, cu coada-ntre picioare, Câinele, trist și jalnic, mergea pe o cărare. După îndestul umblet, iată că-l întâlnește Un măgar,

Adesea pe câmpie Auz o armonie, Un ce melodios: Un glas care se pare Ascuns în depărtare, Un imn misterios. De unde oare vine? Din sferele

Un om având un armăsar Îl înhamă la jug C-o vită de măgar Și cu un bou de plug. Boul fiind sacat 1, La un picior rănit, Măgarul ne-nvățat Și

Zici c-ai vrea prietenește Să iubești, să fii iubită; Zici c-amorul te-ngrozește, Că e patimă cumplită; Zici că este trecătoare Flacăra-i cea

Când dar o să guști pacea, o inimă mâhnită? Când dar o să-nceteze amarul tău suspin? Viața ta e luptă, grozavă, nemblânzită, Iubirea veșnic

Peșteră-ntunecată, azil al pocăinței, Unde omenești fumuri ca fumurile pier, Unde eroii credinței Au murit pentru lume ca să trăiască-n cer! Tu

Nu, a ta moarte nu-mi folosește; Nu astă jertfă eu n-am dorit; Dă-mi numai pacea care-mi lipsește, Pacea adâncă ce mi-ai răpit. Ia-mi suferințe

Un bou ca toți boii, puțin la simțire, În zilele noastre de soartă-ajutat, Și decît toți frații mai cu osebire, Dobîndi-n cireadă un post

Celui ce scria că poezia este o boală nelecuită Dar, boala poeziei este nelecuită: Ai zis și tu-n viața-ți un singur adevăr; Dovadă la aceasta e

I Foaie verde aluniță, Aolică fa, leliță! Fire-a-ți pieptu-o grădiniță Și țâțele lubeniță Și gura o fântâniță, Măselele pietricele, Și buzele

Un șoarece de neam, și anume Raton, Ce fusese crescut su’ pat la pension, Și care în sfîrșit, după un nobil plan, Petrecea retirat într-un vechi

La un zugrav foarte vestit mergînd din întîmplare, Portretul meu îi comandai; întîi însă-ntrebare Artistului îi adresai, de poate să mi-l facă Așa

Plin de bucurie mare, Oarecine îmi spunea C-a vândut din întâmplare Și cu un preț de mirare Un cal prost ce el avea: “Căci bietul

De ce urăști viața, tu, fiica Armoniei? De ce dintr-al tău suflet nădejdea ai gonit? Care dureri ascunse, vrăjmașe bucuriei, A vârstei nălucire și

Mai multe lighioane, locuind într-o vale, Erau des vătămate d-un iute rîu vecin, Care, ieșind cu zgomot din malurile sale, Strica vizunii,

Iubit muritor, Astăzi am priimit, Prin poștia cerească, Biletul tău pornit Din Þara Românească. Odată cunoșteam Subt nume de

Lebăda odată-aflase (Însă cum se întâmplase, Nu pot să vă dau cuvânt) Cum că într-un colț de lume, Într-un loc cu mare nume, Și pe un frumos

La un neguțător mare Cărui vederea-i slăbise Fără nici o invitare Un doctor vestit venise. Cînd zic vestit, se-nțelege că nimeni nu-l

În iad, mai deunăzi, câțiva răposați, Care în viață treceau de-nvățați, Dăduseră jalbă,arătând că cer Să se pedepsească jupânul