Grigore Alexandrescu
(n. 22 Feb 1810)
"Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie 1810 Târgoviște- d.25 noiembrie 1885 București) a fost un poet și fabulist român. S-a născut la Târgoviște,"
Lupul moralist
V-am spus, cum mi se pare, de nu îți fi uitat, Că lupul se-ntîmplase s-ajungă împărat. Dar fiindcă v-am spus-o, voi încerca să spui Ceea ce s-a
Boul și vițelul
Un bou ca toți boii, puțin la simțire, În zilele noastre de soartă-ajutat, Și decît toți frații mai cu osebire, Dobîndi-n cireadă un post
Ursul și vulpea
\"Ce bine au să meargă trebile în pădure Pe împăratul tigru când îl vom răsturna Și noi vom guverna, Zicea unei vulpi ursul, c-oricine o să
Câinele și cățelul
\"Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace, Cum lupii, urșii, leii și alte câteva, Care cred despre sine că prețuiesc ceva! De se trag din neam
Fericirea
O vedeți colo, colo în vale, Unde natura vesel zâmbește, Unde păstorul zilele sale În paza turmei le mărginește? Inimă simplă, nevinovată, Orice
Rugaciunea
RUGACIUNEA Al totului părinte,Tu a cărui voință, La lumi ne-nființate ai dăruit ființă Stăpâne creator ! Putere fără margini, izvor de
Umbra lui mircea la cozia
Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ș-ale valurilor mândre generații spumegate Zidul
Anul 1840
Să stăpânim durerea care pe om supune; Să așteptăm în pace al soartei ajutor; Căci cine știe oare, și cine îmi va spune Ce-o să aducă ziua și anul
Câinele și măgarul
Cu urechea pleoștită, cu coada-ntre picioare, Câinele, trist și jalnic, mergea pe o cărare. După îndestul umblet, iată că-l întâlnește Un măgar,
Cimitirul
Peșteră-ntunecată, azil al pocăinței, Unde omenești fumuri ca fumurile pier, Unde eroii credinței Au murit pentru lume ca să trăiască-n cer! Tu
Încă o zi
Încă o zi cu tine, o zi de fericire, În dulcile extazuri ce simt, când te privesc: Încă un ceas... un zâmbet... Adânca mea iubire Izvoarele
Șoarecele și pisica
Un șoarece de neam, și anume Raton, Ce fusese crescut su’ pat la pension, Și care în sfîrșit, după un nobil plan, Petrecea retirat într-un vechi
Adio la Târgoviște
Culcat pe-aste ruine, sub care adâncită E gloria străbună și umbra de eroi, În liniște, tăcere, văd lumea adormită Ce uită-n timpul nopții
Barca
Pășește lin, o barcă, pe unda adormită! Respectă al naturii repaos trecător; Inima mea de zgomot cu totul obosită Ca la un scump tovarăș se-ncrede
Cântec vechi
La curte la Stefan-Vodă S-au strâns boierii la vorbă; Stau închiși, se sfătuiesc: Ostașii la uși păzesc. Crez, vreun bine nu gătesc, Ce știi ce
Câinele soldatului
După poetul francez Casimir Delavigne (1793-1843) Rănit la războaie, soldatul căzuse, Și-n puține zile chinuit muri, Departe de-o mumă care îl
Candela
Tăcerea e adâncă și noaptea-ntunecoasă; Norii ascund vederea înaltelor tării, Ș-a stelelor de aur mulțime luminoasă Ce smălțuiau seninul
Frumusețea
Adesea pe câmpie Auz o armonie, Un ce melodios: Un glas care se pare Ascuns în depărtare, Un imn misterios. De unde oare vine? Din sferele
În iad mai dăunăzi, câțiva răposați
În iad, mai deunăzi, câțiva răposați, Care în viață treceau de-nvățați, Dăduseră jalbă,arătând că cer Să se pedepsească jupânul
Calul vîndut și diamantul cumpărat
Plin de bucurie mare, Oarecine îmi spunea C-a vândut din întâmplare Și cu un preț de mirare Un cal prost ce el avea: “Căci bietul
Cântece de peste Olt
I Foaie verde aluniță, Aolică fa, leliță! Fire-a-ți pieptu-o grădiniță Și țâțele lubeniță Și gura o fântâniță, Măselele pietricele, Și buzele
Nu, a ta moarte
Nu, a ta moarte nu-mi folosește; Nu astă jertfă eu n-am dorit; Dă-mi numai pacea care-mi lipsește, Pacea adâncă ce mi-ai răpit. Ia-mi suferințe
Răspunsul cometei
Iubit muritor, Astăzi am priimit, Prin poștia cerească, Biletul tău pornit Din Þara Românească. Odată cunoșteam Subt nume de
Când dar o să guști pacea
Când dar o să guști pacea, o inimă mâhnită? Când dar o să-nceteze amarul tău suspin? Viața ta e luptă, grozavă, nemblânzită, Iubirea veșnic
Celui ce scria că poezia este o boală nelecuită...
Celui ce scria că poezia este o boală nelecuită Dar, boala poeziei este nelecuită: Ai zis și tu-n viața-ți un singur adevăr; Dovadă la aceasta e
Frumoasă e natura
Frumoasă e natura, frumoasă dimineața, Plăcut este al undei murmur melodios: Și roua și zefirul, și floarea și verdeața, Dar lumea nimic n-are ca
Șarlatanul și bolnavul
La un neguțător mare Cărui vederea-i slăbise Fără nici o invitare Un doctor vestit venise. Cînd zic vestit, se-nțelege că nimeni nu-l
Zugravul și portretul
La un zugrav foarte vestit mergînd din întîmplare, Portretul meu îi comandai; întîi însă-ntrebare Artistului îi adresai, de poate să mi-l facă Așa
Castorul și alte lighioni
Mai multe lighioane, locuind într-o vale, Erau des vătămate d-un iute rîu vecin, Care, ieșind cu zgomot din malurile sale, Strica vizunii,
Inima mea e tristă
Inima-mi e-ntristată, Și-n lacrimi înecată, La fericiri trecute gîndește în zadar! Plăcere, mulțumire, Viață, fericire, Le-am gustat. A lor
Te mai văzui o dată
Te mai văzui o dată, ființă de iubire, O înger ce slăvesc! Și ceasurile repezi, și scumpa ta zâmbire, Cu suflet, cu viața sunt gata să
Așteptarea
Acesta este ceasul... sau cel puțin sosește, Dar ea unde să fie? De ce nu se ivește? Minuturi fericite sunt oare de pierdut? Foarte puține omul în
Atelajul eterogen
Un om având un armăsar Îl înhamă la jug C-o vită de măgar Și cu un bou de plug. Boul fiind sacat 1, La un picior rănit, Măgarul ne-nvățat Și
Lebăda și puii corbului
Lebăda odată-aflase (Însă cum se întâmplase, Nu pot să vă dau cuvânt) Cum că într-un colț de lume, Într-un loc cu mare nume, Și pe un frumos
Mângâierea
De ce urăști viața, tu, fiica Armoniei? De ce dintr-al tău suflet nădejdea ai gonit? Care dureri ascunse, vrăjmașe bucuriei, A vârstei nălucire și
Buchetul
Dorită odată era a lui soartă, Pe când altă mână de el îngrijea; Dar astăzi se stinge, zâmbirea-i e moartă Și piede colora ce
Prieteșugul și amorul
Zici c-ai vrea prietenește Să iubești, să fii iubită; Zici c-amorul te-ngrozește, Că e patimă cumplită; Zici că este trecătoare Flacăra-i cea
