Castorul și alte lighioni
de Grigore Alexandrescu(2010)
1 min lectură
Mediu
Mai multe lighioane, locuind într-o vale,
Erau des vătămate d-un iute rîu vecin,
Care, ieșind cu zgomot din malurile sale,
Strica vizunii, cuiburi, și traiul lor cel lin.
Ele dar s-adunară
Și mult se consultară,
Ce fel ar putea face,
Și prin care mijloace
Stavilă ar opune
L-acea înecăciune.
„Frați — zise un castor,
Zidar de soiul lui —
Eu asta socotesc,
De mi-eți da ajutor,
Să m-apuc să clădesc
Zid tare de pămînt și apei să-l opui.“
— „Bravo! bine-ai gîndit,
Strigară toți pe loc;
Ești patriot vestit
Și mare dobitoc.“
Castorul încîntat,
Făr-a mai zăbovi,
S-apucă de lucrat,
Dar nu fu ajutat,
Și pre rău izbuti,
Căci rîul furios,
De multe ploi umflat,
Izbi ș-azvîrli jos
Pămîntul înălțat.
Atunci ceilalți fugînd
Pe meșter blestemau
Și toți îl defăimau
Zicînd: „Ce ticălos,
El a pricinuit
Răul ce s-a-ntîmplat,
Pentru că a cercat,
În neroada-i dorință,
Lucru peste putință;
Eu l-am povățuit,
Dar nu m-a ascultat,
Și de aceea noi
Tragem aste nevoi“.
Adeseaori virtutea așa se prețuiește:
Orice nobilă faptă, orice dreaptă-ncercare,
Pentru-al mulțimei bine ș-a țărei apărare,
Mișeii o defaimă, daca nu izbutește.