Frumusețea
de Grigore Alexandrescu(2006)
1 min lectură
Mediu
Adesea pe câmpie
Auz o armonie,
Un ce melodios:
Un glas care se pare
Ascuns în depărtare,
Un imn misterios.
De unde oare vine?
Din sferele senine?
Din zefirii ce zbor?
Din iarba ce șoptește?
Din planta ce trăiește?
Din floare? din izvor?
Din nici una în parte,
Din multe-mpreunate,
Din toate e-ntocmit;
E glas al suferinței,
Al lumii ș-al ființei
Suspin nemărginit.
Așa e frumusețea:
Dulceața, tinerețea,
Blândețea, eleganța, o-ncing, o încunun:
Chipu-i e crin, profiră,
Inima ei o liră,
Cuvintele ei șoapte, ce-n inimă răsun.
Și flacăra privirii
Și grația zâmbirii
În ochii ei se joacă, pe buze-i locuiesc.
Din preajmă-i ea gonește
Durerea ce muncește,
Icoană-a fericirii, iluzii o-nsoțesc.
Un dar, ce nume n-are
În limbă muritoare,
Mișcările-i însuflă, în umbletu-i îl vezi;
Și toate, în unire,
Câștig acea numire,
Ce rar e meritată, ce tu o meritezi.