Giorgios Seferis

Aspectul unei zile We planly saw that not a soul lived in that

Regret că am lăsat să-mi treacă printre degete un fluviu larg și n-am băut nici o picătură. Acuma în piatră mă scfund. Un pin mic ivit din

Pe țărm secret și alb ca porumba cea penată, la prânz ne-am însetat: apa era sărată. În acel pal nisip numele ei l-am scris; trecu a mării

Your music is this life you wasted . You could regain it if you wish , If you fasten to this indifferent thing Which casts you back Where

Trei stînci, cîțiva pini calcinați și-un pustiu paraclis; și mai sus un același peisaj copiat reîncepe: trei stînci, într-o formă de portal,

Și sufletul cînd vrei să-l cunoști trebuie să privești în alt suflet. Străinul și dușmanul l-am văzut în oglindă. Erau buni băieți, tovarășii;

Flori ale pietrei în fața mării verzi cu vene ce-mi trezeau în minte alte iubiri, lucind în molcuma picurare. Flori ale pietrei, făpturi

Acest trup ce spera ca o ramură să înflorească, să se-ncarce de rod și în ger să devină flaut fantezia l-a adâncit într-un stup numai

Pânze pe Nil, păsări fără grai, cu-o aripă care-și caută-n liniște perechea, pipăind pe absența cerului un trup de efeb

Întins câmp și neted; de departe se vedea mișcare de brațe care sapă. Pe cer, rotocoale de nori; ici și colo o trâmbiță aurie și

Privighetorile nu te lasă să dormi la Platres.” Privighetoare timidă, în răsufletul frunzelor, tu care dăruiești răcoarea sonoră a

Chipul destinului când se naște un copil, cercuri de stele și vântul într-o noapte întunecată de făurar, bătrâne cu leacuri, tropăind pe

Ce sunt după ei, sufletele noastre, călătoresc pe punțile de nave decăzute aglomerată cu femei îngroșate și copii plângând incapabili să se

A-mbătrânit între focul Troiei și carierele de marmoră din Sicilia. Îndrăgea văgăunile- adânci și desenele mării. Văzuse în venele

Hampstead Ca o pasăre cu aripa frântă care mulți ani prin aer s-a rotit ca o pasăre ce n-a mai putut să reziste vântului și stihiei,

Și un suflet dacă este să se cunoască pe sine trebuie să se

Au trecut atâtea turme și atâția sărmani și bogați călăreți – iar alții veniți de prin sate răzlețite rămaseră să-și petreacă noaptea în

Dar ce caută sufletele noastre călătorind pe punți de corăbii dărăpănate, înghesuite cu palide femei și copii ce plâng fără să le distragă

M-am trezit cu acest cap de marmură în mâinele mele; îmi obosește coatele și nu știu unde să îl pun jos. Cădea în visul din care eu

Aici se termină lucrările mării, lucrările iubirii. Cei ce-ntr-o zi vor trăi pe aici unde noi ne terminăm, de s-o-ntâmpla ca-n amintirea lor

Casele pe care le aveam mi le-au luat. Războaie, distrugeri, exiluri... Se întâmplase nefaști să fie anii. Uneori țintașul găsește pasărea-n

Iată că-mi plac în sfârșit acești munți cu această lumină, cu piele încrețită ca pântecul elefantului când ochii i se strâmtează de

Somnul te-a înfășurat în frunze verzi ca un copac ai suflat ca un copac în

Chiar dacă suflă vântul, nu ne răcește și umbra este slabă sub chiparosii și toate pantele ascendente până la munte; ele sunt o povară

Deci, trecând foarte mult înaintea ochilor noștri că nici ochii noștri nu au văzut nimic, ci dincolo și în spatele lor era o amintire ca o

Destinul nostru, plumb topit, nu poate să se schimbe, nimic nu-i de făcut. Am vărsat plumbu-n apă sub stele deși se-aprind

Tremura atât de tare, c-a luat-o vântul. Tremura atât de tare – cum să n-o ia vântul – acolo departe o mare acolo departe o insula

Indiferent dacă-i amurg sau prima lumină-a zorilor, iasomia rămâne întotdeauna albă. traducere de Petru Dimofte

Domnul acesta își face în fiecare dimineață baia în apele Mării Moarte, pe urmă îmbracă un surâs amar pentru clienți și

Omul acesta umblă plângând nimeni nu știe din care pricină. Unii cred că el plânge după dragostile pierdute care ne urmăresc obsedant

E acolo, eu nu pot schimba, cu doi ochi mari dincolo de spatele valului în partea de unde suflă vântul urmând aripile păsărilor; E

Nu vreau altceva decât să pot vorbi simplu, să mi se acorde această graţie. Cântecul ni l-am încărcat de atâtea muzici că încetul cu

Nu i-am cunoscut; era doar speranţa-n adâncul nostru care spunea că-i ştiam din copilărie. I-am văzut de vreo două-trei ori, apoi luară

Pânze-n bătaia vântului, e tot ce a rămas din zi. Aroma de pin și tăcerea ușor pot s-aline durerea pe care plecând ți-a lăsat-o

Și eu, în mâini, numai cu această trestie; noaptea era pustie, luna în asfințit și pământul mirosea după ultima ploaie. Murmuram:

Ținutul nostru e închis: numai munți îl acoperă zi și noapte un cer lăsat. Nu avem fluvii, nici fântâni, nu avem nici izvoare, doar

Soarele acesta era al meu și al tău; l-am împărțit. Cine suferă sub mătasea aurie, cine moare? O femeie țipa lovindu-și sânul

Soarele amiezii, pumni strânși, ploaia măruntă și țărmul năpădit de vechi chipuri sfărâmate. Ne-nsemnate, coloanele; numai sfântul

Pe măsură ce anii trec se înmulțesc judecătorii cari te condamnă. Pe măsură ce anii trec și vorbești cu mai puține voci, vezi cu alți ochi

◊◊◊ Picură în lac un singur strop de vin şi soarele se stinge. ◊◊◊ Scaune

În peșterile marine există o sete, există o iubire, există un extaz; tari toate ca scoicile: poți să le ții în podul palmei. În

Era ziua cu nori. Nimeni nu mai decidea. Sufla un vânt slab. „Nu e gregos e siroco”, izbuti un glas. Câțiva palizi chiparoși pe o pantă

Încă puțin și vom vedea migdalii înflorind marmora strălucind în soare marea unduind. Încă puțin să ne ridicăm puțin mai

Dă-mi mâinile tale, dă-mi mâinile tale, dă-mi mâinile tale. Am văzut în noapte vârful ascuțit al muntelui, am văzut câmpia inundată

Fumez fără oprire de azi dimineață; de m-aș opri, trandafirii m-ar îmbrățișa cu spini și cu multe petale, înăbușindu-mă; cresc strâmbi, cu

Pe pistă, încă o dată pe pistă, pe pistă, de câte ori în jur, cât

Țara noastră este închisă, toți munții acea zi și noapte au cerul scăzut ca acoperișul lor. Nu avem râuri, nu avem puțuri, nu avem

Nu era alta iubirea noastră. Pleca, revenea și ne aducea o pleoapă coborâtă și foarte îndepărtată, un surâs împietrit, pierdut în iarba

DL. Grădina cu fântâni în ploaie veți vedea numai din spatele

În pieptul meu, rana se deschide din nou când stelele coboară și îmi devin familie când liniștea cade sub urmele oamenilor. Aceste pietre se

Marea se unește în apus cu un lanț de munți. În stânga noastră vântul suflă și-nnebunește, acest vânt ce dezbracă de carne oasele. Iar casa

Sângele tău îngheța cândva ca luna. În noaptea fără capăt sângele tău își desfăcea imaculatele aripi peste stâncile negre, peste forme de

Trei porumbei roșii în lumină înscriindu-ne soarta în lumină cu culori și gesturi ale oamenilor am iubit odată.

Regret să fiu lăsat un râu larg prin alunecare fără a bea o singură picătură. Acum mă scufund în piatră. Un copac mic în solul roșu este

„Lemnul acesta ce fruntea mi-o răcorea în ceasul când amiaza încinge venele în mâini străine va să-nflorească; ia-l; e un lemn de

Dolphins bannere și sunet de tunuri. Marea odată atât de amară

Îngerul trei ani am așteptat pentru el, atenția, scanarea strânsă pini pe malul stelelor. Unul cu lama plugului sau chila navei am căutat

Cu primăvara din nou a îmbrăcat culori vii și umblând ușor cu primăvara din nou, cu vara din nou zâmbea. Printre mugurii cruzi

Încă mai bine într-o peșteră. Obișnuia să fie ușor să elaborăm idoli și ornamente să-i mulțumim prietenilor care ne-au rămas

Stai, trecătorule, în fața lacului liniștit; marea ondulată și torturatele corăbii, drumurile ce-nfășurau munți și iveau stele toate

Portul este vechi, nu mai pot aștepta pentru prietenul care a părăsit insula cu pini pentru prietenul care a părăsit insula cu

Noi cei care am pornit în acest pelerinaj el se uita la statuile rupte a devenit distras și a spus că viața nu este atât de ușor de pierdut că

Peste Alexandria s-a ivit lună nouă Ținând-o în brațe pe cea veche; și noi, mergând înspre Poarta Soarelui, în bezna din inimi – trei

Trei roci, câteva pini arși, o capelă singuratică și mai

Un pic mai departe vom vedea copacii de migdale care înfloreau marmura strălucind la soare marea în valuri un pic mai departe, să ne

M-am trezit cu acest cap de marmură în mâinile mele; îmi epuizează cotul și nu știu unde să-i dau jos. Era căzut în vis când ieșisem din

Valuri înflorite și munții la apusul lunii; marea piatră alături de nopali și asfodele; urciorul care nu vroia să sece odată cu ziua

Nu sunt asfodele, violete, nici zambile; cum să vorbești cu cei morți? Morții știu numai limbajul florilor de aceea tac, călătoresc și tac,

L-am văzut ieri oprindu-se la ușă sub fereastra mea; să fi fost pe la șapte; cu el, o femeie. Avea întru totul purtarea lui Elpinor

Oriunde călătoresc, Grecia mă rănește. La Pilios, cămașa Centaurului, între castani, aluneca printre frunze să-mi înfășoare trupul pe

Malul oceanului se amestecă cu o zonă montană. Din stânga noastră, vântul de

Uneori sângele tău îngheța ca luna în noaptea fără sfârșit, sângele tău răspândirea aripilor sale albe rocile negre, formele de copaci și