Enkomi
de Giorgios Seferis(2019)
2 min lectură
Mediu
Întins câmp și neted; de departe
se vedea
mișcare de brațe care sapă.
Pe cer, rotocoale de nori; ici și colo
o trâmbiță aurie și violetă: amurgul.
Pe iarba săracă și pe spini se-ncolăceau
aburi subțiri ca după ploaie; poate ploaia
căzuse la munții dobândind culori.
Și eu am pășit înspre cei care lucrau,
femei și bărbați, frânți pe sape, în șanțuri.
Fusese un oraș; ziduri, străzi și case
păreau niște mușchi împietriți, de ciclopi,
anatomia unei forțe sfârșite sub ochiul
arheologului, anestezistului sau chirurgului.
..................................................................................................................................................................................................................................
Deodată umblam și nu umblam,
priveam păsările-n zbor și erau înmărmurite,
priveam aerul cerului și era foarte tulbure
priveam trupurile care luptau, se opriseră;
și printre ele un chip înălțându-se în lumină.
Părul negru se revărsa pe grumaji, sprâncenele
aveau fluturarea rândunicii, nările
semețe deasupra buzelor, și trupul
ieșea din luptă gol cu sânii cruzi
ai conducătoarei. Dans nemișcat.
Și ochii mi i-am coborât împrejur:
pântecul ei lucea acum ca luna
și-mi spuneam că desigur este cerul matricea
care o plăsmui și-o reprimea, prunc și mamă.
Picioarele ei au rămas un timp de marmură
apoi au pierit: Înălțare.
Lumea
redevenea cum fusese: a noastră
cu timpul și cu pământul.
Arome de trestie
stârniră pe vechile pante ale memoriei
sâni printre frunze și buze umede;
și toate s-au uscat brusc pe-ntinderea câmpului,
în disperarea pietrei, în forța măcinată,
în acest loc pustiu cu iarbă rară și spini
unde-ncet și indolent luneca un șarpe
unde atâția ani se cheltuiesc spre a muri.
Traducere Aurel Rău