Gheorghe Grigurcu›Poezii

Chipuri desprinse de nume nume desprinse de chipuri gerul venit din oglindă îngheață numele focul țâșnit din oglindă aprinde chipurile cum

Degete risipite-n mozaicul fatal al desenului vieții noastre pline de culori de curburi de retușuri de pliuri de iubiri ce sânt totuna cu

Nu poți visa nu poți a nu visa nu poți vedea nu poți a nu vedea nu poți umbla nu poți sta locului nu poți iubi nu poți a nu iubi nu poți cârti nu

Fii tu însuți îți spui și-ți repeți mereu apoi te uiți pe fereastră vezi un zid roșu de furie alt zid albastru de spaimă alt zid galben de

Călare pe Forme, Duhurile deprinse a se mișca astfel aproape niciodată pedestre intrând în picturi ca-n păduri atinse de gingașele ramuri ale

La mijloc de codru delirant înfrunzit o căldură veștedă.

Construiești un zid spre-a te apăra dar se scurg atâtea zile-asemeni nopților și-atâtea nopți asemeni zilelor încât tu ești nevoit să aperi

Forme cilindrice-n continuă rotire ne-ntorc spatele având aerul că ni se dăruie.

Castitatea cifrelor ce se rostesc în numele mulțimii promiscuitatea literelor ce se rostesc în numele tău unde e oare morala când ambele

Atâtea râuri din care e făcută o oglindă atâtea drumuri din care e făcută o casă atâtea visuri din care e făcut un avion dar Soarele-i

Nopți albe zile negre zaruri Zuruind până la istovire nori cu pielea copilăroasă zgâriată de pisici prin conducta spartă la baie se varsă

Admirându-și maestrul (adică jefuindu-l) la un moment dat l-a părăsit când nimic nu mai era de apucat azi muți amândoi ca niște

Există arme fluide cum zborul păsării păsări cu ouă din care ies vipere lacăte moțăind cum bătrânele la porțile de țară băuturi ce-anunță ora

Nori plutind impasibili pe zări ărecum versuri albe izvorul se usucă precum o pată de cernelă ieri o furtună de puncte și virgule a doborât

Deasupra clipe care încă nu s-au născut sub picioarele tale clipe fosile (clipa prezentă iese din cadru odată cu tine).

Moartea e o carte necitită cum umbra înaintează pe-aleile sale inspectând peluzele zdrențuite de flori e cu neputință ideea unei

Cât de greu sosește lumina cât de greu Lumea se reîntoarce la sine ți-ar trebui un plâns subțirel de copil să-ntrebe zodiile cum se vor

Trag norii cum un fermoar și-n fereastră se face senin dintr-odată dar ce mai dezordine-n odaie foile de hârtie în care-ai adormit mototolite cum

Sunt unele ființe care nu se mișcă aproape moarte păsări aidoma mobilelor de mahon cămile aidoma unor fântâni complicate arbori foarte înalți puși

Puține lucruri îți trebuie pentru-a trăi pentru-a muri îți trebuie și mai puține un nasture un ziar un gramofon un prosop o cheie o

Câtuși de puțin comunică cei de sus cu cei de jos nici o epistolă nici o carte de vizită nici un buchet de flori protocolar doar o carte de

Străzi umede cum mâini transpirate din ganguri vechi vine damful de muced al Începutului Lumii un reporter din Capitală ridică deasupra

Stă cu un etaj deasupra noastră are părul lunecos cum un pește de câteva ori pe zi coboară și urcă scările calină unduitoare cum propria-i

Precum un obiect viitorul aspru la pipăit ori numai privindu-te încruntat în timp ce lumina explodează-n jurul nostru lumina asta