Fernando Pessoa›Poezii

Eu nu sunt nimic. Niciodată nu voi fi nimic. Nu pot vrea să fiu nimic. Asta fiind spus, port în mine toate visele lumii. Ferestre ale camerei

Scriu simulând și mint, Zic ei. Dar nu-i așa. Eu pur și simplu simt Cu-imaginația. Resping, deci, inima. Ce-i vis sau ce m-apasă, Ce n-am sau

Anticul ritm bătut de tălpi desculțe, Un ritm pe care nimfele-l repetă, Când pe sub arbori țineau Cadența dansului, Să-l înviați pe plaja

Mitul-nimicul care totul este. Același soare-arzînd al zării cort E-un mit tăcut, o-nvăpăiată veste- Al Domnului trup mort, Viu, gol, pe

Nu ne îngăduie zeii mai mult decât viața. Să refuzăm, așadar, tot ceea ce ne ridică Spre irespirabile culmi, Veșnice și lipsite de

Trandafirii din grădina lui Adonis îi iubesc, Volucrul lor îl iubesc, Lidia, roze sunt, Pentru care ziua nașterii Este și ziua morții

Europa zace, sprijinită-n coate: Din Est zace spre Vest, privind nainte; Plete romantice-i păzesc bogate Ochii elini, și vremi îi trec prin

I Pe vremea cînd nu te aveam Iubeam Natura așa cum pe Cristos îl iubește liniștitul călugăr... Iar acum iubesc Natura Ca un călugăr liniștit pe

Când, Lydia, vine toamna noastră Cu iarna pe care o ascunde în ea, să păstrăm Un gând, nu pentru viitoarea Primăvară a altora, Nici pentru vara

Ó mar salgado, quanto do teu sal São lágrimas de Portugal! Por te cruzarmos, quantas mães choraram, Quantos filhos em vão rezaram! Quantas

No soy nada. Nunca seré nada. No puedo querer ser nada. Aparte de esto, tengo en mí todos los sueños del mundo Ventanas de mi

Je ne suis rien. Jamais je ne serai rien. Je ne puis vouloir être rien. Cela dit, je porte en moi tous les rêves

I miei pensieri sono qualcosa che la mia anima teme. Fremo per la mia allegria. A volte mi sento invadere da una vaga, fredda, triste,

Assim, sem nada feito e o por fazer Mal pensado, ou sonhado sem pensar, Vejo os meus dias nulos decorrer, E o cansaço de nada me

Far away, far away, Far away from here... There is no worry after joy Or away from fear Far away from here. Her lips were not very

O poeta é um fingidor. Finge tão completamente Que chega a fingir que é dor A dor que deveras sente. E os que lêem o que escreve, Na dor lida

Contemplo il lago silenzioso che la brezza fa rabbrividire. Non so se penso a tutto o se tutto mi dimentica. Nulla il lago mi dice né la brezza

I am the escaped one, After I was born They locked me up inside me But I left. My soul seeks me, Through hills and valley, I hope my

Feindre est le propre du poète. Il feint si complètement Qu’il en arrive à feindre qu’est douleur La douleur qu’il ressent vraiment. Et ceux

Je n’ai jamais gardé de troupeaux, Mais c’est vraiment tout comme. Mon âme ressemble à un berger, Elle connaît le vent et le soleil Et marche

N’importe quelle musique, ah, qu’importe ! Pourvu qu’elle m’ôte de l’âme L’incertitude qui réclame N’importe quel calme impossible

Dans l’abîme d’un rêve fait D’inquiétude et de tristesse Mon cœur inutile et distrait A survécu à tes caresses. Car c’est là, dans ce rêve

Le sourire de tes yeux bleus, Ma blonde. Je rêve, absent de ce baiser Où fonde Mon cœur, un espoir si léger Qu’il n’ose rien espérer, Ma

I Vous êtes belle : on vous adore. Vous êtes jeune : on vous sourit. Si un amour pouvait éclore Dans ce cœur où rien ne luit. Ce sourire