Proza din poem (II)
de Emil Brumaru(2005)
1 min lectură
Mediu
Se făcea că mă-mpotmolisem la cîrciuma \"Pirat\". Undeva, vizavi de Palatul Culturii, de fostul Tribunal, într-o curte minusculă, cu fratii de năzdrăvănii duioase, la o masă de lemn, în scaune cu paispe picioare - patronul le construise asa din cauză că tuturor clientilor li se rupea în paispe, declamau mereu sintagma asta bizară. Odată, exasperat, ne-a întrebat: în fond de ce nu vi se rupe-n treispe, în cinspe etc. Am tăcut mîlc. Nu stiam! Deci adăstaserăm acolo, ne băteau, ne tăiau venele, mintile, afectiunile secrete, totul, ne hăcuiau orologiile stricate ale Paltului, harcea-parcea si... alcoolizati autumnal, număram fir cu fir nalba pustiită de brume, sopîrlele încretite de frigul luminii albe, reci... si bolboroseam ca-n somn... si pipăiam peretii, doream adînc
să-i jupuim de razele turtite pe ei, lipite, una cu tencuiala... Ascultam (eu, medicinist ratat, cu stetoscopul!) canarii din colivii, buldogii de faiantă, încremeniti în mîrîituri sfioase. însă poezia se termina-n opt versuri. Cîntecel, ce mai tura-vura. Plecam profund nedumeriti de insurectia severă a anotimpului.