Ah! ce frumoase-s serile de toamnă! Prin frunze reci doar un fior adie; S-arată-n deal, cu fața purpurie, A nopților fermecătoare Doamnă. Pe

Cu firea ei cea arzătoare Sosit-a vara înapoi. Toți pomii sunt în sărbătoare, În tei stă floare lângă floare... E dulce vara pe la noi! Când

Frigul, scriitor pe geamuri Cu zapezile se joaca Si le schimba-n promoroaca Atarnand ciucuri pe ramuri. Din fereastra-mi inghetata Stau

Noapte buna, noapte buna, Copilas cu gura mica, Dormi sub razele de luna Si la cap c-o floricica. Maine, cand te-i destepta, Razele din

Sosesc cocoarele, sosesc, De după deal de țintirim, Iar anii trec, copiii cresc, Se schimbă tot ce-i omenesc, Și noi îmbătrînim. Mi-aduc

Pe luciul fără hotare Al apelor ce-au adormit, Din fund de haosuri răsare Melancolia zâmbitoare A stelelor ce-au răsărit. Întârziat pe malul

Ca o respirare slaba, cea mai trista, cea din urma Ce o scoate-n agonie sufletul care se cruma, Inflorit-a trandafirul din fereastra mea cu

Bine-ai venit din nou la noi Surata primavara, Sa mai rasune prin zavoi Teleanca turmelor de oi Si cucul pierde-vara. Bine-ai venit cu parul

În fund de peșteri picură de veacuri Tăcute lacrămi, ce mereu se mînă Spre albele misterioase lacuri, Și din adîncul lor răsar fîntînă. Fîntîna

S-aud pâraiele cum curg În pacea palidei lumine, Se umple valea de amurg, Iar eu mă duc gândind la tine. S-aude clopotul la schit: Merg

Cand a fugit catre zori Noaptea a lasat pe flori Cate trei randuri de salbe De margaritare albe. Soarele cum s-a ivit, Razelor a

Călin, jitarul de la sat, Cu pușca vecinic de-a spinare, Era pe holde împărat Și statul lui n-avea hotare. În el tot câmpul se-ncredea, Toți

O, suflet, tu, văpaie stinsă, Cenușă-a unui dor din ceruri, De ce ți-e umbra-așa de-ntinsă Și golul plin de-așa misteruri? De ce nu știu care

E noaptea calda. Stelele usoare Clipesc din gene, line departate. Pe iazul morii apa nu mai bate; Pe dealuri focul cel din urma moare. Privind

Adio, dulcea mea durere Ce-atât de mult mai chinuit. Te las, că nu mai am putere Să te urmez pân-la sfârșit. Tu ești sfioasă și curată Ca

Ușor se mișcă tânăra fecioară, Purtându-și trupul drept ca o făclie; Cu amforele vine de la vie Și vinde must, ca-n vremi de-odinioară. Copilă

E mort poetul. Cea din urma drama Ca cea dintai, va fi necunoscuta: De-o ideala minte inceputa Acum o-ncheie glasul de arama. Alaturi sta,

La Palermo La Palermo, primăvara, Trandafirii urcă scara. Liliacul alb roșește Când sărută Dintr-o cută Sânul ce-l adăpostește. Prin grădini a

Se lasa noaptea, limpede si calda; Rasare luna palida pe cer, Punand pe valuri brate ce se scalda Si-n toata firea aer de mister. Pe-un soclu

\"Luceafar ce vii de departe Si vremuri strabati peste vremuri, Ca-n lumile noastre desarte Luminile blande sa-ti tremuri, Ce patimi te poarta

Acolo unde râul plângând murea în mare, Djali-și găsise luntrea. O dulce legănare De vânt, încet o duse pe tainicul canal. Treceau întinse umbre

Te-a zămislit blânda natură Ca pe o floare de pe plai; Din carminul rozei de mai Þi-a zugrăvit, rotunda gură, Iar din albastrul de

Orgia se sfarsise... ieseau grupe glumete De capete aprinse, de ostenite fete, Mergand sa se intinza sub cerul cel senin, Beti unii de castiguri,

(Lui Leopardi) Ca cerul munților, limpede, Adânc, ca a nopților stele, Tu ești a durerii imagine, O, tânăr cu palidă frunte. Pe ochii tăi mari,

De-a pururi trist, în mijlocul cîmpiei, Voinicul bou privește înainte, Cu ochii mari, cu sufletul cuminte, Ca un simbol antic al poeziei. Și

Luna tragică privește, într-o mută contemplare, Pacinica singurătate din împărăția sa, Strejuind de peste ape valea clasică, în care, Pe Acropolea

Doarme Roma prin ruine Umplu crinii atmosfera Cu miresme de demult. Sunători din mandoline Trec, zicîndu-și\" buona sera\". Eu ascult: Moare

A fost odată un voinic, Coborâtor din ginte veche, Crescut pe cal încă de mic Și vânător făr’ de pereche. Era din mamă, pământean, Iar despre

Fugind de tot: de lume și de tine, Mă duc să dorm pe-ntindere de ape; Acolo groapa vântul să mi-o sape; Amurgul serii cadă peste mine. Nespus de

Adio Napoli, cetate De creaturi încîntătoare Cu gene lungi, catifelate, Cu sufletele însetate De zgomot și de soare. E scris să-ți închinăm