Demostene Botez

Toți acei ce-ntreaga vară Au lucrat din zori în seară, Toamna au roade bogate Au și fructe, și bucate , Mere, Pere, În

Miaunică , e o pisică Mică , mică , mititică Cu mustățile de nea Și botic de catifea. Păru-i negru mătăsos, Subțirel, dar e frumos. În picioare

Mă-ntorc acum spre viitor cu fața. Lumina lui îmi trece-adânc prin pleoape. Și oamenii îmi sunt și mai aproape Și parcă m-a luat de mână,

În odaia pentru mese Stau pe patru rânduri dese Mese mici, Ca de pitici, Și pe ele Farfurii, furculițe, păhărele, Toate ca pentru

De drumuri lungi și aspre obosit, La capătul pământului, în soare, Pe țărmul mării cald am poposit, Ca toamna, niste păsări călătoare. Înalte

Ce- i fi facand pe-acolo unde esti ? Pe-aicea ploua linistit ... pustiu ... Cu unghia pe geamul straveziu Scriu inceputul unei vechi

Trece soarele prin mine ca prin geam. Ce mai sânt? Ce mai am? Ce-am rămas? Inima îmi bate, mecanic, ca un ceas. Câte veacuri oare au

Pe sub castani cu frunza mare eu mi-am purtat ades tristețea Când părăsită sta de vorbă cu sine însăși tinerețea, Și mișcătoarea lor cupolă

Tristeti adanci de iarmaroace, De hali cu custi si panorama, Tristeti de subrede barace Cu-ntortocheate diagrame ; Tristei de

Parca-am ramas eu sangur pe pamant, In cer, ca-ntr-o clopotnita uitata E-un clopot greu care-a uitat sa bata Cu funia purtata-n nori de

Afară plouă ca și toamna și-i urât, Mă uit pe geam ca după tine, și atât. În mine toate amintirile te-așteaptă De-aceea mi-i privirea stranie și

I Din soare, Ca pe gura unei amfore prea plină, Răsturnată De pe-un umăr gingaș de virgină, Dimineața Toarnă din belșug lumină Peste valea

Stau în sara liniștită sub castanul înflorit La o masă-n trei picioare de brad sur și învechit. Pe subt pomi trimite raze ascuțite

Acum în miez de noapte Poetul se deșteaptă În mine, ca un om. E ca un \"alter-ego\" Desprins de trupul meu, Născut din taina-mi neagră Pe care

Cânta o catirincă în colțul unei strade, Cânta o catirincă un cântec de demult; Erau în el acorduri de triste serenade, Și fără voie, parcă, am

Afară plouă ca și toamna și-i urît, Mă uit pe geam ca după tine, și atît. În mine toate amintirile te-așteaptă, De-aceea mi-i privira stranie și

La geamul odăiței prietenului meu, De când s-a dus și nu se știe unde, Stau storurile trase-n jos mereu, Și după ele cineva

Eu te-am purtat cu seriozitate În trupul inestetic și vulgar: O îngăimare de eternitate De clar de lună mort, și var. Te-am deghizat cum am