Scheletului
din Povestea omului (1923)
de Demostene Botez(2011)
1 min lectură
Mediu
Eu te-am purtat cu seriozitate
În trupul inestetic și vulgar:
O îngăimare de eternitate
De clar de lună mort, și var.
Te-am deghizat cum am putut mai bine
Păstrându-te intact ca pe-o mumie,
Și ai crescut neturburat în mine
Așa cum scrie în Biologie.
Sub carnea inutilă și greoaie
Eu te-am simțit pășind aristocratic,
Cu capul tău rotund de cucuvaie
Și nostalgii străvechi de asiatic.
De câte ori în viață am crezut,
De câte ori am plâns și am iubit,
Eu ți-am simțit în mine râsul mut
De craniu filosof și mucalit
Dar trupul obosit și mai departe
Te va purta în el și te va duce
Fatal și credincios până la moarte
Așa cum ar purta pe-ascuns o cruce.
În tine simt superba melodie
De flaut sterp și înălbit în stepe,
De fluier șuierând a veșnicie,
Pe care n-am s-o mai aud când va începe.
În mine dormi cum ar dormi un mort
O clipă deșteptat de visuri rele;
Și te-am purtat, și încă-o să te port,
Alb mărțișor al veșniciei mele.