Daniel Turcea

blândețea candelei îi arde în inima ce nu mai știe nimic asemeni, în iubire, pe pământ știu, vom muri dar câtă splendoare!

lasă, dacă nu iubești cuvintele să-nghețe nerostite chiar dacă nu vei înțelege pînă la moarte, crede-mă oricine ai fi, ești neprețuit o

vie Lumină venind, pe cale inima-mi cere pasăre lină sufletu-n lacrimi vrea, fără vină numai să-l apere numai să-l poarte sus peste

unde, fără maluri, râu și punte pentru cine-ntreg acest senin? cine dacă nu coboară însuși Cel ce știe dinafară? decât ce se vede mai

mic cearcăn al marii-ncercuiri, o picătură ce se prelinge înapoi în chipul apei în urma setei în adînc

stingîndu-se rămîn numai miresme strune neatinse ca sufletul aproape

Părinte, mi-s ochii-ntunecați și nu mai văd lumina răsărind în mine. Mut, cuvintele îmi sângeră pe buze aș vrea să spun aș vrea măcar

pământul inimii facă-se cer un cer arzând

asemeni asfințirii degetele ezită

Un Cristal în mii de fațete neștiind una de alta decât, poate, prin senzația de animal de răcoare care le cutreieră când ascultă în califate de

I cerul privindu-l dar sufletul? II aproape, departe în noapte voci

mirà, în vasul de bronz, tăcerea ramul ce se înclină între spice

a cunoaște cerul, înseamnă a fi cerul și acel tu ce adie e apă și duh țara cea rară pentru care vă iert de ce va veni ne aduce

Sfanta iubire -căci in jurul inimii rotește acoperământul întunericului cel ce cere va lua cy fața

I fragmente cuante impurități într-un cristal, galaxiile heliu, miez al Apei, scânteind și trupuri, ceruri, literele Cărții sau

Sângele e desigur lumina cum decade în geometrii Umbră a Semnului Yang, lung exod - plexuri vii, din zăpada din însăși Afara visării de lumi

iată frumoasa, omeneasca înfrângere, la mare preț dar eu unul sunt martor, eu am văzut acei oameni, blânzi, de neînfrânt învățând nemurirea, ochii

Lumina, stinsă, a pletelor vălul cărnii

sângele meu se desfăcu Deasupra - o planare mai lină așteptând să se spargă jos nu înțeleg cum se încâlcesc moale și reci forme obscure și

trezește zborul ce L-ai pus în ou gânditul ou al sufletului norul și iată cerul mic și cum mă-nchide abia aud cum Pasăre mă

picătura cea din rouă nimeni n-o vedea cum vine numai raza negrăită din vechime adâncime pogora într-însa rază de departe din

I ce va fi când se va afla ce putere aveai cât puteai făptui tu, cel hotărât prin naștere stăpân al lumii, omule, oricare la cer, la soare,

cerul e o pasare in Dumnezeu

uimire numim acum adevăratul chip al firii și minunea e o ușă în plinătatea razelor deschisă dar razele sunt numai urmele și urma și

va fi să credem că am fost odată aici, departe și demult, acum s-au petrecut încet, aproape nefiresc seara în plin deșert - uraniu colorat

I pietrei ce domină grădina, totdeauna i se lasă loc pentru vreme chipul mic al ploii II fântâna tu III lin l-a

prin grădina templului Yudaho nebănuit ca pumnalele-ntoarse se plimba printre puzderii scoici și cireși înțeleptul în alb Kimono lângă lacul cu

împodobită cu absență voluptatea numelui și-a morții, n-o mai ai cât timp nu te-ai întors; lanternă anul se lumina pe dinăuntru golit de

sub ram povara florilor surâsul sau fântâna - adevărata sa sculptură - Calea altfel citit-acum apropierea morții și, rescrisă, se

crini de sub ape ușor despletind apa imaginându-și vase subțiri irigând celule fără formă difuze geometrii helixuri instabile în rozele

înăuntru-i afară spune și se desprinde din ramură, clară perlele, luna plămânii înaltele trestii ramu-l înalță unde-nfioară ce

sicomorii- n floare un om mort zambind

stingîndu-se rămîn numai miresme strune neatinse ca sufletul aproape