Constantin Abăluță

1 Mă-ntreb cum de rezist între atâtea zile lipsă și zile în plus am pielea bătucită și creierul așijderea cel care mă cheamă la masă mă

Iarba se divulga părului tău în dimineața goală și suna aceeași apă peste câmpuri și-o mână veche și osoasă de femeie parcă-așeza în rând pahare

M-am obișnuit cu flacăra oarbă dintre coincidențe nu e felul meu dar prin izvor coboară lent păsările lacustre și orice pas în plus deschide-o

Departe unde ești părul tot negru Tramvaiele te duc cobori mergi prin zăpadă Te-ntorci acasă seara obosită Apa are formă de mănușă Degetul

Un om a venit la mine și m-a așteptat doi ani. eu eram pe malul apei unde-am murit după doi ani. Omul și-a lepădat țigara în apă după doi

Vom mai avea zile întregi de la răsăritul la apusul soarelui vom mai avea cămăși nesfâșiate de vânt pantofi fără găuri în tălpi vom mai fi

Am învățat multe de la străinii care trec prin fața casei mele cu fețele răvășite de ploaie de la mașinile care opresc și așteaptă o vreme fără

Stau lângă ligheanul cu rufe uscate și scriu în casă e tăcere gabi doarme soarele își face de cap pe pereți e-o dimineață a tuturor

Pe străzile lungi și silențioase amestec de teamă și de erotism ca pe vremea când mai scriam poezii și ascultam muzică lângă o prietenă cu

8. O lumină noroasă un copil înalță zmeul până la ploaie apoi vine mama și-mi dă niște sandale noi care mă apără de trăsnet e din nou

în timp ce scriu aici fără prea mult folos pentru nimeni pe bulevardele orașului oamenii și manechinele se privesc prin geamurile eclerate ale

E unu noaptea nu poți să re culci frunzărești pereții cu ecouri privești ceașca-nflorată acolo pe pervaz izolarea mătăsoasă a lanternei uitată