Picătura de apă
de Constantin Abăluță(2010)
5 min lectură
Mediu
1
Mă-ntreb cum de rezist între atâtea
zile lipsă și zile în plus
am pielea bătucită și creierul așijderea
cel care mă cheamă la masă
mă urmărește vreme-ndelungată
în mâna lui dreaptă: ceasul
în mâna lui stângă: busola
poate că așa voi ajunge
să-mi dau seama de ce tândălesc
printre atâtea străzi care nu duc nicăieri
2
Poți avea rezerve câte vrei
asupra acestei vieți de două parale:
e democratic așa
(totuși rezervele să fie
politically corectness)
semeni grâu
într-un pahar cu pământ
și te gândești la prietenii morți
cu ei nimeni n-a fost politically corectness
mă simt tot mai echidistant între vii și morti
pe umeri car norii care și-au pierdut suflul
îi duc și eu unde pot
la capătul orașului pe malul râului
în mintea mea cineva întinerește
tot la două secunde
3
Am schimbat ușa
de la intrarea de serviciu
pe cea veche am scos-o în curte
am rezemat-o de zidul policlinicii
s-o ia cine vrea
a luat-o vecinul meu
care a și bricolat-o la intrarea în curtea lui
e ciudat să văd ușa mea
la poarta lui
parcă aș trăi încă o viață
mai liberă
căci de nimeni știută
4
Fericiți cei ce bat străzile fără nici un gând
fericiți cei ce au asupra lor bețe de chibrit
fericiți aruncătorii de pietre peste lac
fericiți cei cărora le mor prietenii și nu înnebunesc
fericiți cei ce dăruiesc cărți
fericiți cei ce au aceeași umbră cu a copacului
fericiți cei fără cărți de vizită
fericiți cei cu o broască țestoasă
fericiți făuritorii de zile lipsă
fericiți cei ce bat străzile fără nici un gând
5
Acum unde suntem?
peste vârfuri de arbori cer mofluz
din cantina alăturată ies bătrânii cartierului
și-i toamnă ca-ntotdeauna
străzile sunt drepte nu-i alternativă
o să-mi spuneți că există sponsori
pentru orice disperare
pentru delfinii care nu mai au dinți
ori pentru mușcata ce face flori negre
da, bătrâne
„tot ce ai nevoie poți să ceri”
se întrunesc comisii de specialitate
mizeria ta e scanată
spațializată
introdusă în programe nevirusabile
analizată studiată votată
răspunsul îl primești după zece ani
la cimitirul pătrunjel
pe aleea cu veterani și cu muscate
ce fac flori negre
6
Cum să alegi între străzi și copaci
lungimea pământului și adâncimea cerului
sunt la fel de inabordabile
mai bine îți iei o broască țestoasă
și te duci în vizită pe la mormintele
prietenilor
carapacea zigurat sclipitor
mormintele îngrijite ori neîngrijite
cerul cu nori ori cu soare
viața asta
clipa asta
7
De acolo de unde ne vin toate zilele
și toate durerile de picioare
și toată amărăciunea trecerii
de acolo de unde vine iubirea ce ți-o port
și iubirea ce mi-o porți
și iubirile pe care le acordăm câtorva altora
ca pe niște stropi de apă unor plante
pe cale să se stingă
de acolo de unde ne vine suflul înfricoșător
ce ne învăluie tot mai des
de acolo de unde știm că va ateriza într-o zi
picătura de apă care
plescăind
va-ncepe să urce scara din treaptă în treaptă*
*imagine împrumutată din Dino Buzzati (textul „O picătură”)
8
Nu facem altceva decât să ne plimbăm pe străzi
să moțăim prin odăi
zilelor lipsă le corespund copacii fără crengi
îți pui în gând să scrii pe-un zid imens
cu ferestre mici și uniforme
ai abilitatea de a lega sensuri
și transparențe
un prieten de-al tău a murit
ferestrele s-au spart
zidul s-a surpat
străzile care nu duceau nicăieri
duc acum în locuri
scârbavnic de precise
9
Întreba de-o stradă din cartierul meu
așa l-am cunoscut
pe omul cu broaște țestoase
livrez broaște țestoase
doritorilor
și-ntr-o cutie rotundă
ca acelea de pălării
mi-a arătat-o pe Anda
pe care-o ducea doamnei Gavrilescu
recent văduvă de pudel
am mers o vreme împreună
era toamnă și câteva frunze
au căzut în cutia cu pălării
adoră frunzele ruginii mi-a spus omul
doamna Gavrilescu va avea alături o mare iubitoare de toamnă
o să iasă cu ea la plimbare pe alei
m-am despărțit de om cu părere de rău
dar m-am gândit că doamna Gavrilescu
n-ar avea chef de-un intrus
și-apoi mai aveam atâtea treburi de făcut
în grădina cu o singură floare
și cerul se-ntunecase a ploaie
10
Vom coborî încet
pe străzi în pantă
în orașe vechi
acolo unde nimeni nu ne cunoaște
dar unii te salută
și-i plăcut să le răspunzi zâmbind
parcă amintindu-ți cu adevărat
ceva te face să umbli peste tot
să cotrobăi prin locuri de-altădată
și seara
când pui capul pe pernă
să încurci anii și chipurile
să dai de pomană frunze verzi
pe străzile toamnei
să fluieri mergând în echilibru
pe șina de cale ferată
care te va scoate undeva
într-o gară părăsită
printre neamuri de ciuperci
aproape că nu mai ai îndoieli
țipetele negustorilor nu te mai sperie
clima devastată
umbrele fără stăpân
copiii târcolind gunoaie pe la porți
toate ți se par ireale
ca niste pagini lipsă din cartea
ce tocmai a fost pusă pe foc
vor mai fi seri
când tot ce-ai uitat va reveni
și pereții vor avea deschiderea văzduhului
da, bătrâne acești pereți pe care degetele tale
îi pipăie acum nencrezătoare