Alexandru Macedonski›Poezii

Dacă-aș fi trăsnet v-aș trăsni, V-aș îneca dacă-aș fi apă, Și v-aș săpa mormântu-adânc Dac-aș fi sapă. Dacă-aș fi ștreang v-aș

I - Oh! Doamne Oh! Doamne, rău m-ai urgisit, În soarta mea m-am împietrit Rămân ca marmura de rece... Să plâng, să sufăr, am uitat. Am fost un

To die is landing on some silent shore Where billows never beat, not tempests roar. Samuel GARTH Deunăzi către ziuă visasem că

Era un cer umplut de soare Când ți-am adus într-un buchet Iubirea mea mistuitoare Și-al inimei adânc secret. Buchetu-a fost a mea junie, Și dacă

Mă zoresc să scriu degrabă... Pentru ce nu știu nici eu: Mă zorește Dumnezeu? Simt că viața mea e slabă? Când apusul e mai falnic, Norii toți

Bucolica undă adoarme în tihna de salcii pletoase Ici-colo trăsnite cu aur de-a soarelui apoteoză, Când, fragezi păstori, în penumbră, albesc ca

Semănătorul printre brazde lăsa sămânța lui să cadă Ș-o parte i-o lua furtuna și paserilor o da-n pradă, O parte s-așternea pe stâncă și să

Călătoare pe o rază Ursitoarele-au venit Mai deunăzi să mă vază Și cu milă mi-au zâmbit. Împrejurul meu cu toate Învârtindu-se mia-u

Era o zi senină ca fruntea de fecioară Ce neturburată de-ai patimelor nori, O zi în care șoapte de îngeri se coboară Și vin pe-o adiere să cânte

Precum în largul mării corabia s-oprește Când vântul nu mai suflă și pânza pe catart Atârnă nenstrunată sub luna ce-i zâmbește Cu razele

Înjurați-mă, prieteni, Dați-mi cupa cu amar, Veți avea destulă vreme Să mă plângeți în zadar. Nu sunt încă, nu sunt încă Pe al morței negru

I Deznădejde fioroasă, strălucitu-mi-ai pe frunte, Și încinsu-m-ai cu flăcări care-ntreg m-au mistuit, Nu mi-ai pus pe piept o stâncă,

O! poezie, pe când toate în lume trec și-mbătrânesc, Când nu mai sunt nici eu băiatul cu inimă nevinovată, Când zilele copilăriei sunt o ghirlandă

În zilele aceste când inima expiră, Când egoismu-n aer ca molimă planează, Când florile simțirii din piepturi se retează, Când bunul trai e ținta

În Archangel e o fată Cu ochi lungi, cu gene lungi, Nu poți chipul să-i alungi, Însă asfel de ciudată Ca-n Archangel nu e fată. Cu ochi lungi,

Luna varsă în odaie O fantastică văpaie, Iar cu capul aplecat Stă poetul care-odată Pe o coardă fermecată Lumea toată a-ncântat. Fruntea lui

Trebuia într-acea noapte ca să sufle vântul rece, Ca să viscolească-afară, ca și azi, neapărat, Iar copacii printre crivăț la pământ să se

I Mi s-a părut întotdeauna un ce scârbos și crud Ca după-o noapte de orgie, pe buze încă de vin ud Să te cobori în acea ocnă la care s-află

Se duce noru-n al său zbor Ca gândul meu rătăcitor, Aci de lună poleit, Aci de noapte înnegrit. Se duce râul pe costiș, Încolăcit pe sub

De câte văd, înmărmurit, Stau ore, zile, fără gânduri, Și-abia mă-ntreb de n-am murit, De nu mai sunt între patru scânduri? Dar viața

Din ce în ce mai multe Amarnice insulte Întâmpin nencetat Cât inima-mi sărmană Întragă e o rană, Un hoit de sfâșiat. Albastra boltă-mi

Avântă-te, suflet, prin dulce cântare Și spune la lume, când este trădare, Ca s-o deșteptăm! Căci dulcea-ne țară trădată greu este; Române, la

Nimic, nici chiar speranța în suflet nu mai cântă Când mut e viitorul și aripa ți-e frântă... Departe lași în urmă al visurilor rai... Și lacrima,

Când am fost ura am fost mare, Dar, astazi, cu desavarsire Sunt mare, ca mă simt iubire, Sunt mare, căci mă simt uitare. Esti mare când n-ai