Alexandru Macedonski›Poezii

Un an, -dînd d-ani, leag-an d-an, - d-ani vani D-atunci, un lanț întreg s-a format. D-atunci de cînd în groap-a intrat! Un an, -dînd d-ani,

În mintea omului rămâne Tabloul fericirii stinse... Astfel tresar și-n al meu suflet Reamintirile întinse; Aci revăd o albă casă... O horă,

Se zice că Destinul stă-n mâna omenească... Aștearnă-și fiecare de vrea să s-odihnească... Medaliile, însă, au vers, ca și revers... Muncești și

Când eu treceam cântând pe vale, Cântând și surâzând, Adeseori mi-ieșea în cale Un chip ceresc și blând. Îmi surâdea cu-nduioșare Cel chip de

În noaptea naltă Ce s-a lăsat peste natură Se-ntrezăresc prin frunzătură Stelare-adâncuri ce tresaltă. Întregi sisteme De nebuloase

Prin al vieții mare poate, mintea mea o rătăcesc, Și de bunăvoie singur cu speranțe m-amăgesc, Îmi creez năluci de aur, întâmplări

În Kars, sub cer cu fund de aur, Pe când e soarele-n apus, Încolăcit ca un balaur Pe după deal aproape dus; S-arată-n galbenul ce

Privind la bietul meu album Legat frumos când stă pe masă, Melancolia mă apasă: El e bagajul meu de drum. La soartă însă mă supun… Și dacă

Dorințe îndrăznețe Din visuri de junețe Ce mintea-mi conținu, Din voi mai este vruna Când soarta-ntotdeauna La toate zise nu? Și totul când

Între nori și între apă se ducea fără-ncetare Rătăcit din orice cale sub trăsnitul lui catart; Valuri-valuri dând năvală și smucindu-l tot mai

Spre munți să merg, În zbor alerg Cu gândul, Și trec prin văi, Pe tainici căi, De-a rândul. Prin râpe-adânci, Pe nalte stânci, Prin

I Acum destul cu plânsul, căci inima ți-e seacă, Și chiar de ți-ar fi plină, e timp să-i zici destul: Poporul nostru este de lacrime sătul, Și

Cu norii ce afar\' s-adună Acoperind și cer și lună, De la fereastra mea, sub coaste, Călări pe beznă, ca prin basme, Zăresc un șir grozav de

Un arbore când puternic spre domnele înstelate Înalță- ale lui ramuri de frunze încărcate, Făcând la ceilalți arbori o umbră-omorâtoare, Pe când,

Orbit de-al gloriei nesatiu, Albit de ani, dar tot copil, E lesne sa ma faci Zoil Cand singur tu te faci Horatiu.

Oh! suflet orb m-absorbi întruna Și nu mă vezi, nici nu m-auzi, Rămâi, cu ochii morți și cruzi, Și reci, mai reci de cum e luna. Veghez asupră-ți

Nu mai am decat o sete, nu mai am decat un vis, Vis ce-n inima cu sange conturat il tin inchis; Orisiunde-l port cu mine, si c-o dulce

În crini e beția cea rară Sunt albi, delicați, subțiratici. - Potirele lor au fanatici - Argint din a soarelui pară. Deși, când atinși sunt de

Pe rand orice ore ranesc, Iar ultima vecinic omoara..- Tot sufletul mi-este o vioara Ce plange duios ca traiesc. Si nici nu mai cerc

Cu viii nu mai am de-a face De mult, Si foarte des, cand totul tace, Chemand pe morti, ce dorm in

Când am fost ură am fost mare, Dar astăzi, cu desăvârșire Sunt mare, căci mă simt iubire, Sunt mare, căci mă simt uitare. Ești mare când n-ai

Oh! Suflet orb m-absorbi intr-una Si nu ma vezi, nici nu m-auzi. Ramai, cu ochii morti si cruzi, Si reci, mai reci de cum e luna. Veghez

De-as fi ori inca nu pe duca, Ma simt la fel cu orisicine: Clipire-nchisa-ntre suspine, Si-ntre naluci ce pier - naluca.

De-as fi ori inca nu pe duca, Ma simt la fel cu orisicine: Clipire-nchisa-ntre suspine, Si-ntre naluci ce pier - naluca.