Alexandru Macedonski›Poezii

E vremea rozelor ce mor, Mor în grădini și mor și-n mine - Ș-au fost atât de viață pline, Și azi se sting așa ușor. În tot, se simte un

Pe verdea margine de șanț Creștea măceșul singuratic, Dar vântul serii nebunatic Pofti-ntr-o zi pe flori la danț. Întâi pătrunse printre foi, Și

Apei lui de prin ogradă, Prea domol curgînd la vale, Bolovani, într-o grămadă, Japonezu-i pune-n cale. Spumegată, vrea să vadă, Împrejurul

În arcane de pădure întuneric ce spăimântă. Frunza tace lîngă frunză și copac lîngă copac; Noapte tristă, noapte mută, noapte moartă, cer opac

Sub luna plina, Cu farmecul ce-n jos se lasa, Oricare coperis de casa E balta de lumina. Albastra noapte E toata ploaie

Plouă, plouă, Plouă cît poate să plouă. Cu ploaia ce cade, m-apasă Durerea cea veche, cea nouă... Afară e trist ca și-n casă, - Plouă,

O roză-nflorește, suavă... Ca nor risipit, e necazul. Puternic mă poartă extazul Spre-o naltă și tainică slavă. Nu-mi pasă de-a vieței otravă

Rondelul ajungerii la cer In cer s-ajunge dintr-un salt, S-au nu s-ajunge-n veci de veci... Te-arunca-n el un cantec-nalt, In care-al vietei

Cu viii nu mai am de-a face De mult, Și foarte des, când totul tace, Chemând pe morți, ce dorm în pace, I-ascult. Din gropi

De-as sti ca lacrimile mele S-ar preschimba-n margaritare, Din ele ca sa-ti fac avere, Le-as plânge fara de-ncetare. De-as sti ca sângele din

Mă uit la cer și la pământ : Frumos e cerul și pământul, Dar port în suflet un mormânt,

Rondelul oglindei Din al oglindei luciu rece De apa-adanca, - se desface O liniste de dulce pace, Ce-ntregul suflet mi-l petrece. Obida vrand

Când aripi al meu suflet avea, credeam în toate Iluziile roze... — Eram un semizeu, Zburam spre empireu, Mai sus de gloate... Când aripi al meu

De-aș fi ori încă nu pe ducă, Mă simt la fel cu orișicine : Clipire-nchisă-ntre suspine, Și-ntre năluci ce pier - nălucă.

Þărână – suntem toți țărână, E de prisos orice trufie… Ce-a fost, în veci are să fie… Din noi nimic n-o să rămână. Zadarnic falnice palate Sunt

Să mă spele de insulte nu mă-ncerc să fac apel La un veac ce nu cuprinde decât patimă în el Și în care tot nerodul are dreptul să vorbească Ca

Rondelul orelor Pe rand orice ore ranesc, Iar ultima vecinic omoara...- Tot sufletul mi-este o vioara Ce plange duios ca traiesc. Si nici nu

Rondelul orasului de altădată Era orasul de-altadata Sub plopi de-argint, muiati în soare, O verde oaza fermecata Cu repezi ape

Rondelul ctitorilor In zugraveala invechita El, searbad; ea, cu ruje-aprinse, Biserica de ei cladita O tin cu degete intinse. Naluci din

Rondelul coroanelor nepieritoare Coroane-n veci nepieritoare Dintre frunzisurile mari Ale batranilor stejari: Mi-asterne umbra sub

Rondelul domnitei Iesind din balta Craiovita, Unde-a fost crai Craiovisin, Vapaie, vezi plutind domnita Mai argintata ca un crin. Sub luna-i

Deși pe cer e-aceeași lună – Dar unde e cea de-altădată? Minciuna vieței ce mă-mbată – E azi o astfel de minciună. Ca și atunci, duios

Desi pe cer e-aceeasi luna Dar unde e cea de-altadata? Minciuna vietii ce ma-mbata E azi o altfel de minciuna. Ca si atunci, duios

Were I thunderbolt I’d strike you, Deep-drown you were I water-flow, And deeper dig your graves I would Only were I hoe. Were I noose I’d