Poate-s destule de inimă aproape, Doar că arar îndrăgesc… Mult și mai mult mi-I plăcut să alunec pe ape, De sine uitând În egală bătaie de

Cu cât mai fără de nădejde S-adună ani să ne-nstrăine, Pe-atâta dorul prețuiește Minuta ce-o petreci cu mine. Pot curgerea

Am venit cu vești senine, Vești că soarele-a ieșit, Și cu marile-i lumine Lumea-ntreagă-a-ntinerit. Veste că pădurea-i trează – Mugur,

Atâta noapte blândă, atâta dulce pace! Pe ape înstelate ce-n alibi nu mai sună, Atât adânc de cer fără prihană tace. Noi – fericiți și

Eu n-oi chema nicicum pierduta bucurie, Spre-a-mi dogori-n desert răcitul sânge iarăși; Nu voi chema nici tineri ani departe mie Și

Duse-s rândunele, Iară-n fapt de zori, Cerul pe vâlcele S-a umplut de grele Negre oști de ciori. Noaptea-I amorțită, Beznă – în

Pe-al altor zile țărm când trece gândul meu, Ca-n zori, te re-ntâlnesc în cețurile minții, Și plans eu dulce plâng al primului iudeu Ajuns

Ce timp de noapte! Aer de cleștar, Pământul de miresme amețit… Eu, fericit, cu sufletul în jar, Rosti-voi ce, odată, n-am rostit. Ții

Ce trist mă aflu! Drumul iară S-a șters din el și rupt de zări; Șerpi albi, tot suie și coboară Troienele cu lungi spinări. Stă cerul

Prin sala-n care ne-ntâlneam demult, Ieri, ca-n trecute vremuri, am umblat, Erai acolo și, în surd tumult, Eu fruntea, fără voie, mi-am

A zilei zare după munți pieri, Învins e codrul greu de liniști grele… Ci, în curând, iubito, vei veni Pe țărmul amuțit al veghii

E primăvară încă, și parcă nefirească, Un duh străin stăpân e pe grădină. Pășesc și tac prin firava lumină, Din ea profilul meu cu mine să

Când, rob tăcerilor, precum și reveriei, Privesc în sus, la-mpărăteasa nopții blândă, Când constelații ard în stepele tăriei Și greu se luptă

Frumoaso, în deșsert, amestecat în gloată, Mâhnit străbat un drum de liniște strain, Căci parcă nu mi-i dat să te mai văd o dată, Vrăjiții

Doar ieri își tremurau păduri Frunzișul rar la soare cald; Tomnatice semănături Umpleau câmpia cu smarald. De sus privind și

Ce bogat sunt în stihuri smintite Lustru sterp eu păstrez și iubesc: Diamantele mele, pe cer părăsite, În tot stropul de rouă

Iarăși, înflorit în cânt, Glasul tău mă-ngheață. Părăsit de tine, sunt Răzlețit de viață. N-am știut cât chin mi-I dat Și ce timp în

În suflet ars de ani și chin Un templu alb și-nsingurat Închide tot ce, prin destin, Spre fericire ni s-a dat. Nu-i nime-ngăduit să

Doarme lumea. Hai să mergem printre umbre în grădină. Doarme lumea. Numai stelele veghează și lumină. Ele însă n-or ajunge pân' sub

Ieri seară, – ncununată-n floare, ai privit Cristaluri de fereastră ce răsfrâng Albastrul cer înalt, de stele viscolit, Aleea plopilor în

Râsu-nceteze! Vai și amar… Parcă-i bazar! Larmă-i de-ai crede că roi de bondari Dat-a-n hambar. – Sst! Nu mai bate! Cine, nu

Tu în zori n-o trezi, când stăpân, Mut și blând, numa' somnu-i în zori; Vin lumini lângă fragedu-i sân, În obrazu-i, lumină și flori.

Strașnic lucru-n colivie ca să ții privighetoarea: Pentru inima mea plină mult dator sunt la vecin. Greu de bard pus după ivăr, dară firea

Nimeni pe lume, știu, față de mine nu are vreo vină Doar că în asta nu am a găsi eu defel mângâiere. Ziua pe oameni în gloată îi mână cu