Afanasi Afanasievici Fet›Poezii

În ale mele visuri toate ești, respiri Ce-aceași scânteiere în priviri, Același chip din trăsături subțiri, Aceeași frunte-ncununată-n

Binevenită la mine fii, noapte Fără de margini dorită. Caldă și blândă și Toată-n lumină și stele de-argint! Iată că stins-am făclia și

Doamnă, cuvintele-s făr' de putere, iar doară-n săruturi e rostul deplin… Drept e-n caiete-ale tale-a găsi mi-i plăcut Gând și simțire ce, în

Minunată-ți cununa în zori, Amfitrite, din mare răsare! În sidef străveziu și bujori Se ridică Eos de sub zare! Pe nisip,pe talazuri

Proaspătă-ți e bogat împletita cunună, Florile tale parfumul în ea-și adunară, Pletele tale așa-mbelșugate coboară, Proaspătă-ți e bogat

La geamul meu, pe cer, Mâhnit, însingurat, Mesteacănul, de ger, Bogat înhorbotat. În ramuri, făr' de rând, Ciorchini de albul colii,

Demult în dragoste luminile-au pălit: Nici bucurii cu lacrimi, nici la suspin răspuns; Grădini sunt veștede, iar visuri au murit, În inimi ca de

Îndelung de-am rămas nemișcat Către stele străine cătând. Între mine și ele-am aflat Nerostit, înțeles legământ. Mă gândeam?... Am uitat…

Neguri se lăsară iară Sinilii din crâng pe sat; Soarele de primăvară, Vântul cald le-au răsfirat. Osteniți de-atât colind Peste mări și

Este lumea-ntreagă dar Lumii din frumos făcut; Lui te strădui în zadar Să-i găsești un început. Zile, veacuri ce-s, în zbor, Lângă-a

Străbătând lumi de codri întregi, Tu, în alb ce nu are cusur, Te-ai înălțat până-n bolți de azur, Mai presus decât norii pribegi. Cei din

Dormi, nici zorii doară Nu-și arată fața; Stele ce-or să moară Lăcrămează ceața. Semn cocoșii dat-au, Lung, a treia dată, Clopote în

Să crezi: o tainică nădejde Spre stihu-mi sufletul meu poartă Și toană chiar de-i, tot trăiește Sub un anume semn de soartă. Că-n sure

Doar un cuvânt rostit distrat Și niște mici suspine-ntâmplătoare, Și iar îți voi sta plecat, Un rob nevrednic, la picioare. Din suflet

Vânt aspru, vânt cu mânie Pământ biciuiește, Troiene pe-ntinsa câmpie Întoarnă, trezește. Sub lună, pe verste,-ncrustate Almazuri

Ci să mă uiți tu, om nesăbuit, Spre dulcea-ți fericire. Sunt chip din gândul tău cioplit, Dorești o nălucire. Și crede tu cel rătăcit în

Voi, ochi lunateci, ochi mințiți de-un crez, Cum de-n amiezi și noaptea-n miez Cu-atât nesaț cătați pe zare? O bucurie risipită-n ea, Ivind

Surâsul mâhnirii amar În setea de râs a mulțimii… Glas dulce și drag, în zadar În auz încă-o dată veni-mi-i! De ce, din departe,-o

Jar de tineri zori îmi pare Că-n obraz de floare-ți joacă. Aburi albi – în răsuflare, La gât, blana-n promoroacă. Numai că n-asculți de

Grădina ta văzut-am iară. Cărări știute-am străbătut Pe unde-n altă primăvară Noi rătăcit-am și-am tăcut. Vai biata-mi inimă tânjea De

Gânditor motanul toarce, Băiețelu-i, pe covor, Prins de somn. Ograda-ntoarce Viforul neiertător. ”Gata joaca, îți adună Jucăriile-n

Mireasă dulce și regină, Pământul iar de tine-i beat. În zori pui tânără lumină, Și lumea însutit ni-i plină, De câte toamne ne-a

Îndrăgit-ai, fată, văd, Nopțile de lună pline: Zorii află pe omăt Urme fine de botine. Știu, sub apele lunare, Timpul nopții, clar și

În ferești, lucrați din gheață Stranii trandafiri… Ne-a trimis, de dimineață, Ziua musafiri. Seară-i. Ușurat suspin: Bârfele-au