Afanasi Afanasievici Fet

Binevenită la mine fii, noapte Fără de margini dorită. Caldă și blândă și Toată-n lumină și stele de-argint! Iată că stins-am făclia și

În ale mele visuri toate ești, respiri Ce-aceași scânteiere în priviri, Același chip din trăsături subțiri, Aceeași frunte-ncununată-n

Doamnă, cuvintele-s făr' de putere, iar doară-n săruturi e rostul deplin… Drept e-n caiete-ale tale-a găsi mi-i plăcut Gând și simțire ce, în

Și de zorii cu ei îți aduc fericire, Iar credința ta crește spre semnul de jar, De-ai simți fie doar și un strop de iubire, Tu acest

Minunată-ți cununa în zori, Amfitrite, din mare răsare! În sidef străveziu și bujori Se ridică Eos de sub zare! Pe nisip,pe talazuri

Proaspătă-ți e bogat împletita cunună, Florile tale parfumul în ea-și adunară, Pletele tale așa-mbelșugate coboară, Proaspătă-ți e bogat

Tot mai dormi? Eu roze două Ți-am depus la prag de zori. Printre picuri mari de rouă, Jar prea tânăr în culori. Scurtă-n primăveri

Demult în dragoste luminile-au pălit: Nici bucurii cu lacrimi, nici la suspin răspuns; Grădini sunt veștede, iar visuri au murit, În inimi ca de

La geamul meu, pe cer, Mâhnit, însingurat, Mesteacănul, de ger, Bogat înhorbotat. În ramuri, făr' de rând, Ciorchini de albul colii,

Zori că-s, ziuă multă Ori că e apus Cântă nevăzută De mine mai sus. Ca într-o uitare Te voi asculta Parcă-acea cântare Nu este a

E toamnă iar și ziua vine Cu străluciri amăgitoare Și tot se duc spre zări străine, În stoluri, păsări călătoare. Și sufletul se

În vrăjită pace, Oră mult senină: Șesul alb ce tace Pe sub lună plină, Ceruri laminate Și omăt curat, Sănii depărtate, Zbor

Luminile ce-au ispitit Și hrană unui veac au dat, Cu ev de iarnă ce-a venit, În somn adânc s-au cufundat. Spre luptă, nici nădejdi, nici

Vânt plecând-venind, Murmur de alint, Ochii ce s-aprind Clipelor târzii. În cuvânt trecut, Doru-i ca sub lut; Chinul său cel mut Numai

Neguri se lăsară iară Sinilii din crâng pe sat; Soarele de primăvară, Vântul cald le-au răsfirat. Osteniți de-atât colind Peste mări și

Este lumea-ntreagă dar Lumii din frumos făcut; Lui te strădui în zadar Să-i găsești un început. Zile, veacuri ce-s, în zbor, Lângă-a

Colbul pe sub zare, Nor ca un val; Om pe jos trezește-l? Oare om pe cal? Văd: pe cal sălbatec Cineva-i zburând. Depărtat

Străbătând lumi de codri întregi, Tu, în alb ce nu are cusur, Te-ai înălțat până-n bolți de azur, Mai presus decât norii pribegi. Cei din

Dormi, nici zorii doară Nu-și arată fața; Stele ce-or să moară Lăcrămează ceața. Semn cocoșii dat-au, Lung, a treia dată, Clopote în

Îndelung de-am rămas nemișcat Către stele străine cătând. Între mine și ele-am aflat Nerostit, înțeles legământ. Mă gândeam?... Am uitat…

Să crezi: o tainică nădejde Spre stihu-mi sufletul meu poartă Și toană chiar de-i, tot trăiește Sub un anume semn de soartă. Că-n sure

Doar un cuvânt rostit distrat Și niște mici suspine-ntâmplătoare, Și iar îți voi sta plecat, Un rob nevrednic, la picioare. Din suflet

Vânt aspru, vânt cu mânie Pământ biciuiește, Troiene pe-ntinsa câmpie Întoarnă, trezește. Sub lună, pe verste,-ncrustate Almazuri

Ci să mă uiți tu, om nesăbuit, Spre dulcea-ți fericire. Sunt chip din gândul tău cioplit, Dorești o nălucire. Și crede tu cel rătăcit în

Voi, ochi lunateci, ochi mințiți de-un crez, Cum de-n amiezi și noaptea-n miez Cu-atât nesaț cătați pe zare? O bucurie risipită-n ea, Ivind

Surâsul mâhnirii amar În setea de râs a mulțimii… Glas dulce și drag, în zadar În auz încă-o dată veni-mi-i! De ce, din departe,-o

Grădina ta văzut-am iară. Cărări știute-am străbătut Pe unde-n altă primăvară Noi rătăcit-am și-am tăcut. Vai biata-mi inimă tânjea De

Jar de tineri zori îmi pare Că-n obraz de floare-ți joacă. Aburi albi – în răsuflare, La gât, blana-n promoroacă. Numai că n-asculți de

Gânditor motanul toarce, Băiețelu-i, pe covor, Prins de somn. Ograda-ntoarce Viforul neiertător. ”Gata joaca, îți adună Jucăriile-n

Mireasă dulce și regină, Pământul iar de tine-i beat. În zori pui tânără lumină, Și lumea însutit ni-i plină, De câte toamne ne-a

Îndrăgit-ai, fată, văd, Nopțile de lună pline: Zorii află pe omăt Urme fine de botine. Știu, sub apele lunare, Timpul nopții, clar și

Poate-s destule de inimă aproape, Doar că arar îndrăgesc… Mult și mai mult mi-I plăcut să alunec pe ape, De sine uitând În egală bătaie de

Cu cât mai fără de nădejde S-adună ani să ne-nstrăine, Pe-atâta dorul prețuiește Minuta ce-o petreci cu mine. Pot curgerea

Am venit cu vești senine, Vești că soarele-a ieșit, Și cu marile-i lumine Lumea-ntreagă-a-ntinerit. Veste că pădurea-i trează – Mugur,

Atâta noapte blândă, atâta dulce pace! Pe ape înstelate ce-n alibi nu mai sună, Atât adânc de cer fără prihană tace. Noi – fericiți și

Eu n-oi chema nicicum pierduta bucurie, Spre-a-mi dogori-n desert răcitul sânge iarăși; Nu voi chema nici tineri ani departe mie Și

Duse-s rândunele, Iară-n fapt de zori, Cerul pe vâlcele S-a umplut de grele Negre oști de ciori. Noaptea-I amorțită, Beznă – în

Ce trist mă aflu! Drumul iară S-a șters din el și rupt de zări; Șerpi albi, tot suie și coboară Troienele cu lungi spinări. Stă cerul

Ce timp de noapte! Aer de cleștar, Pământul de miresme amețit… Eu, fericit, cu sufletul în jar, Rosti-voi ce, odată, n-am rostit. Ții

Pe-al altor zile țărm când trece gândul meu, Ca-n zori, te re-ntâlnesc în cețurile minții, Și plans eu dulce plâng al primului iudeu Ajuns

Prin sala-n care ne-ntâlneam demult, Ieri, ca-n trecute vremuri, am umblat, Erai acolo și, în surd tumult, Eu fruntea, fără voie, mi-am

E primăvară încă, și parcă nefirească, Un duh străin stăpân e pe grădină. Pășesc și tac prin firava lumină, Din ea profilul meu cu mine să

Când, rob tăcerilor, precum și reveriei, Privesc în sus, la-mpărăteasa nopții blândă, Când constelații ard în stepele tăriei Și greu se luptă

A zilei zare după munți pieri, Învins e codrul greu de liniști grele… Ci, în curând, iubito, vei veni Pe țărmul amuțit al veghii

Frumoaso, în deșsert, amestecat în gloată, Mâhnit străbat un drum de liniște strain, Căci parcă nu mi-i dat să te mai văd o dată, Vrăjiții

În ferești, lucrați din gheață Stranii trandafiri… Ne-a trimis, de dimineață, Ziua musafiri. Seară-i. Ușurat suspin: Bârfele-au

Doar ieri își tremurau păduri Frunzișul rar la soare cald; Tomnatice semănături Umpleau câmpia cu smarald. De sus privind și

Iarăși, înflorit în cânt, Glasul tău mă-ngheață. Părăsit de tine, sunt Răzlețit de viață. N-am știut cât chin mi-I dat Și ce timp în

Ce bogat sunt în stihuri smintite Lustru sterp eu păstrez și iubesc: Diamantele mele, pe cer părăsite, În tot stropul de rouă

În suflet ars de ani și chin Un templu alb și-nsingurat Închide tot ce, prin destin, Spre fericire ni s-a dat. Nu-i nime-ngăduit să

Doarme lumea. Hai să mergem printre umbre în grădină. Doarme lumea. Numai stelele veghează și lumină. Ele însă n-or ajunge pân' sub

Ieri seară, – ncununată-n floare, ai privit Cristaluri de fereastră ce răsfrâng Albastrul cer înalt, de stele viscolit, Aleea plopilor în

Râsu-nceteze! Vai și amar… Parcă-i bazar! Larmă-i de-ai crede că roi de bondari Dat-a-n hambar. – Sst! Nu mai bate! Cine, nu

Tu în zori n-o trezi, când stăpân, Mut și blând, numa' somnu-i în zori; Vin lumini lângă fragedu-i sân, În obrazu-i, lumină și flori.

Strașnic lucru-n colivie ca să ții privighetoarea: Pentru inima mea plină mult dator sunt la vecin. Greu de bard pus după ivăr, dară firea

Nimeni pe lume, știu, față de mine nu are vreo vină Doar că în asta nu am a găsi eu defel mângâiere. Ziua pe oameni în gloată îi mână cu