Pan Tadeusz
de Adam Mickiewicz(2005)
3 min lectură
Mediu
Iar Ghervazi-nainte cu cîțiva pași de ei
Și, fără nici o armă, Robac; și-atunci, tustrei
Au tras ca la comandă-ntr-o clipă din sîneață.
Cum iepurele sare ogarilor în fața,
Așa sări și ursul; iar capul prăvălindu-l,
Pe cele patru labe, morișcă învîrtindu-l,
Din trupu-I plin de sînge, răcni grozav de tare
Și Contelui căzîndu-i de-a dura la picioare,
Îl azvîrle în țărînă. Și iar răcnind din foale,
Din nou se mai repede și cearcă să se scoale,
Cînd, vifor, peste dînsul pornitu-s-au năvalnic
Și Strapcinul cel crîncen, și aprigul Ispravnic.
În clipa ceea, Voischi și-a tras din cingătoare
Pestrițul, răsucitul său corn de de bivol, mare,
Părînd un șarpe boa; cu mîinile-adunate
Ducîndu-și-l la gură; iar bucile umflate
Balon păreau; și ochii aprinși, sticlind de sînge,
Jumate și-i închide, adînc de pîntec suge,
Plămînilor trimite din el cît aier are
Și cîntă: ca un viscol, un duh făr’ de hotare,
Trimite-n codru cornul adînca lui chemare
Și muzica, ecoul i-o crește și mai tare.
Tăcură vînătorii, uimiți fără să știe,
De-adînca, de curata, de ciudata armonie
Bătrînul, care-n codri vestit fu alteori,
Le cîntă înc’ o dată uimind pe vînători
Umpluse, înviase dumbrăvile adînci
De parcă slobozise toți cîinii-n ele-atunci
Vînatul începîndu-l. În cîntec, invocată
Era chiar vînătoarea întreagă, prescurtată.
Întîi, ca o chemare sonoră și bogată:
Trezirea. Dup’ aceea, un geamăt după altul:
Sînt cîinii care latră și hăituie vînatul,
Iar tonul tot mai tare răsună cînd și cînd
Ca tunetul: e focul de armă împușcînd.
Tăcu; dar cornu-l ține la buze, ca și cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună și acum.
Iar sună: cornul pare acuma, deformat
Pe buzele lui Voischi: cînd mic și cînd umflat,
Spre-a da fiarei voce: ba lupul, gîtul lung
Părea că-i ursul cu bot căscat urlînd,
Ba zimbru-al cărui muget se-mpraștie în vînt.
Tăcu; dar cornu-l ține la buze, ca și cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună și acum.
Și-a cornului chemare o poartă iar în larg
Stejarului stejarul și fagul către fag.
Iar sună! Par în cornu-I că zeci de cornuri sună
Și strigăt de mînie și-alarma-n el adună,
Și cîini, și vînătorii, și fiarele-mpreună
Cînd, cornul spre înaltuir Pan Voischi și-l repede
Și-un imn de biruință el norilor trimete.
Tăcu; dar cornu-l ține la buze, ca și cum
Tot Voischi, nu ecoul, mai sună și acum.
Cîți pomi atîtea cornuri răspund prin codru-n zbor,
Dontr-unu-ntr-altul, parcă trecînd din cor în cor;
Mai plină melodia se-ntinse mai departe,
Cu sunete mai line, mai limpezi, mai curate,
Pierind apoi departe, pe-al cerurilor prag!
Lăsînd din mînă Voischi, acuma, cornu-i drag
Și dîndu-i drumul, cornu-i căzu la cingătoare.
Umflat la fața, Voischi în razele de soare
Sta plin de inspirare, cu ochii cître cer,
Și ultimile tonuri prinzîndu-le, ce pier.
Atuncea izbucniră, cu miile, ovașii,
Aplauze și larma a mii de exclamații.
Se sting încet, iar ochii și-ndreaptă fiecare
Spre trupul uriașei, de-abia răpusei fiare
Zăcea stropit de sînge, de gloanțe ciuruit,
Cu pieptu-n iarba deasă căzut și încîlcit,
Cu labele din față larg desfăcute-n cruce.
Mai suflă: negrul sînge, pe nări, șiroaie-i curge,
Mai crapă încă ochii, dar capul nu-și mai mișcă;
Baseții-aduși de-acasă de Prezident, îi mușcă
Urechile pe care le țin ca-n clește strașnic,
Trăgînd de-o parte Strapcin, de cealaltă, Ispravnic,
Și din gîtlej cu sete ei sîngele îl sug.
Poruncă dete Voischi să li se vîre-un drug
De fier, printre măsele spre-a le deschide botul.
Cu paturile puștii, întorc pe față hoitul
Jivinei, și din nou urale, de trei ori
Răsună și se-nalță izbindu-se de nori…